elegie

david kepesh este profesor de literatură comparată. relațiile de gen (feminin) constau în întâlniri sexuale fără obligații post-coitale, sex pur, eliberat de convențiile puritane al căror reper îl constituie căsătoria. profitând de statutul său social își pune în funcțiune întreaga mecanică erotică crezându-se eliberat de amăgirile relației dialogale. de o femeie frumoasă te poți bucura precum de o operă de artă, de o carte bună sau o piesă de teatru, satisfăcându-ți astfel nevoia de estetică carnală. pentru că ”nu contează cât de multe știi, nu contează ce gândești, nu contează câte pui la cale, și scornești, și plănuiești, nu ești superior sexului...cu sexul te afli înapoi în pădure, înapoi în mlaștină” (philip roth, animal pe moarte, roman aflat la baza filmului regizat de isabel coixet). problema fundamentală a omului este însă că, așa cum scria charles bukowski într-unul dintre poemele sale, “carnea caută ceva mai mult decât carnea” (singur cu toată lumea). pe consuela castillo în cazul de față.

îmbătrânirea se presupune a te face mai sensibil la piese acompaniate de aulos, mai ales că la origini ἐλεγεία desemnează un cântec funebru. david, deși trecut la vârsta a treia, rămâne încă legat de “aspectele carnale ale comediei umane”. pentru că în mintea sa nimic nu s-a schimbat, ἐλεγεία își mută accentele pe erotic, cu nostalgie care vine din estetic, nu din atașament. în joc sunt puse două concepții despre frumusețe :

1.“frumusețea se află în ochii privitorului”, concepția virilă, a celui ce creează frumosul, care asemeni lui pygmalion se îndrăgostește de opera căreia îi dă viață. celălalt nu are o existență de sine stătătoare, ci este un personaj care se reduce la exteriorizarea viziunii interioare a artistului despre ce înseamnă frumos, o versiune modificată a eului atotcuprinzător, a celui ce se face altfel. celălalt nu are nici o calitate esențială în raport cu care să poată fi definit, care să îl poată distribui în rolul de persoană. cum nu există cu adevărat, poate fi în orice moment înlocuit de un alt obiect asupra căruia creatorul suflă “suflare de viață” (fac 2,7). statutul unei astfel de ființe este cel a celei ce pământ este și în pământ se va întoarce (fac 3,19). aceasta este filosofia de viață a lui david, așa cum îl găsește relația pe care o începe cu consuela, o filosofie care implică discuții inteligente despre kafka, goya și cursurile sale, discuții ce nu sunt decât o perdea de fum, menită să mascheze adevăratul scop al locvacității savante: “o vrăjesc atât pentru că vreau să i-o trag”.

2.“femeile frumoase sunt invizibile; suntem atât de orbiți de exterior încât nu ajungem niciodată în interior”, și știm că “cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 cor 4,18). abia din acest punct de vedere david devine capabil să rămână alături de tânăra cubaneză chiar și după ce din punct de vedere fizic aceasta este mutilată prin operația de cancer la sân. este vorba de fapt despre distincția pe care slavoj zizek o face între dorință și dragoste. dorința este prinsă întotdeauna în logica lui “acesta nu este acela”, în prăpastia ce separă pentru totdeauna satisfacția obținută de căutarea satisfacției. dragostea acceptă în întregime că “acesta este acela”, că prin celălalt transcendența este făcută accesibilă, că strălucește prin intermediul acestei ființe neîndemânatice și mizerabile pe care o iubesc (on belief). dragostea este cea care salvează ființa celuilalt de contingent și pe a ta de zădărnicie (jean-luc marion).

însă, lucrurile în film, precum în viață, nu sunt atât de ușor de separat și de tranșat în favoarea unui mod de a fi. în aspectele ei esențiale pasiunea dintre david și consuela păstrează caracteristicile amorului occidental: pasiunea pentru a-și păstra intensitatea are nevoie de obstacole, trebuie să rămână neîmplinită, are nevoie de suferință și de asocierea cu moartea, de sfidarea convențiilor sociale, într-un fel de “depășire a condiției noastre comune, într-un absolut inefabil, incompatibil cu legile lumii, dar pe care îl simt ca fiind mai real decât lumea aceasta” (denis de rougemont). e o pasiune însă, care are nevoie de transfigurare, pentru că în fața zădărniciei ce descalifică orice tip de certitudine obiectuală, omul are nevoie de cineva să-l iubească. “poate atomul, piatra, cerul și animalul pot persevera în mod natural în ființa lor, fără angoasă, nici scrupul. eu nu pot. pentru a persevera în ființa mea, eu trebuie mai întâi să vreau să fiu și, pentru aceasta, să iubesc să fiu. și n-o pot face prea mult timp (fără să neutralizez în mine ceea ce mă distinge de atom, de piatra, de cer și de animal), dacă nu primesc repede un răspuns pozitiv la întrebarea "mă iubește cineva?"” (jean-luc marion). ne fenomenalizăm în măsura în care suntem iubiți. pentru că omul nu e doar un animal care moare, ci și un animal care iubește.