“nu am un nume…tu şi cu mine o să ne întâlnim aici fără a şti nimic din ceea ce-i în afara locului ăsta…pentru că nu avem nevoie de nume aici…o să uităm tot ceea ce ştim, toţi oamenii, tot ceea ce facem, unde trăim.”(ultimul tango la paris).
refuzul lui paul de a-şi declina identitatea are în spatele lui o puternică încărcătură filosofico-religioasă. în orientul apropiat antic, al cărui moştenitor peste veacuri este şi creştinismul, numele/numirea aveau o importanţă fundamentală. în episodul facerii, după ce dumnezeu creează cele ce sunt, îi aduce lui adam toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului “ca să vadă cum le va numi” (facerea 2,19). abia prin acest act cele-ce-sunt depăşesc statutul de existenţă virtuală, deoarece numindu-le cele-ce-sunt intră în sfera cunoaşterii umane. și cum știm de la derrida, "semnul și divinitatea au același loc și aceeași dată de naștere. epoca semnului este una esențialmente teologică." (despre gramatologie). o scriere pneumatologică, legată de voce și respirație, de semnificat și phone ca prezență, nu literă moartă și purtătoare de moarte. cele incognoscibile sunt dincolo de fiinţă și, din această cauză, imposibil de numit. în plus, acest act al numirii are nu doar menirea de a arăta “că omul este stăpânul” (ioan chrysostom), ci de a scoate în evidenţă și “lipsa unui ajutor de potriva lui” (facerea 2,20), faptul că omul este o fiinţă polară, adică sexuală, numele lipsei lui adam devenind eva, “os din oasele mele şi carne din carnea mea” (facerea 2,23). pentru că ceva nu devine prezent, decât în măsura în care îți marchează absența, ceea-ce-nu-ești. nu trebuie scăpată din vedere nici componenta magică pe care o comportă cunoaşterea numelui, cunoaştere prin intermediul căreia, în cazul zeității, o puteai invoca spre împlinirea cererilor personale (gerhard von rad). exemplare în acest sens sunt episoadele biblice în care sunt implicaţi patriarhul iacov şi mai apoi moise (facerea 32,29; ieșirea 3,13). din această perspectivă întrebarea prin care aceştia încearcă să afle numele zeului necunoscut nu este una inocentă. scopul îl constituie aflarea “numelui necunoscut al puterii” pentru a se folosi de el în scop magic, de aici şi refuzul zeităţii de a da curs cererii umane (andre lacocque). cunoaşterea numelui implică o circumscriere a celui numit, o posedare, încercarea aproximativă de eliminarea a alterităţii radicale a celuilalt, de al defini pe cel cu totul altfel, o dare de sens pentru cel care tăinuiește.
potrivit lui jean-luc marion filosofia occidentală rătăceşte, deoarece s-a abătut de la originile ei erotice şi s-a transformat în metafizică, fiinţarea fiind degradată la rangul lipsit de onoare al unui obiect. certitudinea metafizicii, certitudine inutilă şi sigură, certitudine a obiectelor, trece sub tăcere certitudinea care mă interesează pe mine. eu, care nu sunt un produs al tehnicii, nici un obiect al ştiinţei, nici o propoziţie a logicii, nici un adevăr al filosofiei, sunt neglijat şi ignorat pentru o certitudine străină şi inconsistentă, secundară şi derivată: cea a obiectelor, a ştiinţei, producţiei şi folosirii lor. însă, “zădărnicia descalifică certitudinea obiectelor”. omul trebuie să fie ca posibilitate şi “nici o posibilitate nu cade sub stăpânirea certitudinii”. asaltului zădărniciei nu îi rezistăm decât sub protecţia iubirii sau a posibilităţii ei. reducţia erotică (opusă reducţiei epistemice şi ontologice) necesită ca eu să fiu asigurat de un altul, fenomenalizandu-mă în măsura în care celălalt mă iubeşte. amantul este opus cogitantului. fiinţa umană este expusă incertitudinii radicale, care “mă face să depind de un altundeva anonim pe care prin definiţie nu pot să-l stăpânesc”. numirea se dovedeşte în final a fi o armă cu două tăișuri, deoarece, numite, cele-ce-sunt au devenit incontrolabile, iar omul a devenit “animalul care iubeşte”, în măsura în care nu este și nu poate fi.
prin refuzul de a-şi declina identitatea, amanţii din ultimul tango la paris se retrag din lumea ca făcând sens, devenind trupuri. aşa cum spune jean luc-marion, “n-avem nimic să ne spunem, fiindcă n-avem în comun nimic mundan” fiind “partenerii unui privilegiu de inexistenţă mundană” (fenomenul erosului). asistăm la un proiect erotic prin care este instaurat un limbaj care se înstrăinează de logos, fiindu-i opus corpul nelimitat, în sensul de apeiron, ca indice al absenței unei limite sau hotar (anaximandru).
totul începe odată cu inexplicabila sinucidere a soţiei lui paul, traumă prin rana căreia se vede realitatea crudă a tăcerii mortale. prin intermediul acestui gest fatal, cel ce rămâne în viață se vede marcat de neantizare, de semnificantul primordial care nu înseamnă nimic (lacan, the psychoses). “chiar dacă un soţ trăieşte două sute de ani nenorociţi, niciodată nu o să fie în stare să descopere adevărata natură a soţiei sale…aş putea fi în stare să înţeleg universul, dar niciodată nu o să descopăr adevărul despre tine.” în faţa morţii descoperă paul inutilitatea verbalizării ca instrument cognitiv. “mai bine un grohăit sau un geamăt în loc de nume.” în proiectul erotic al lui bertolucci, primul pas îl constituie redescoperirea animalităţii. adevăratul sine al fiinţei umane se ascunde în spatele fermoarului. “cei ce iubesc îşi vorbesc numai pentru a se provoca la erotizare; singuri pe lume, mai precis în afara lumii, ei nu folosesc cuvinte decât pentru a se stârni, niciodată pentru a cunoaşte sau descrie ceva. ei îşi eliberează astfel cuvintele de orice obligaţie faţă de lume şi întâi de toate de datoria de a o cunoaşte” (jean luc-marion).
în gândirea occidentală, căsătoria constituie “un remediu fragil şi nesigur la cerinţele trupului…o terapeutică infernală cu rezultate inverse faţă de ceea ce se aşteptă de la ea” (alain de libera). pentru că, în timp ce scopul ei este alternativa sexuală la legea dorinţei, concesia pe care creştinul o face trupului pentru a salva libertatea interioară ameninţată de neînfrânare, căsătoria se dovedeşte a fi în final o amăgire, deoarece în spatele dorinţei sexuale se află o nelinişte permanentă şi de nedepăşit. în filmul lui bertolucci această nelinişte poartă numele de “frică”, frica de aneantizarea revelată fiinţei umane întru moarte, care zădărniceşte aparenta ordine universală, superficială. pentru că un “sistem” nu te poate salva de întoarcerea în nefiinţă, după ce conştientizezi această realitate, realul din spatele realităţilor tranzitorii şi circumstanţiale, nu mai poţi interpreta rolul “animalului social”. raţionalitatea zadarnică, întruchipată de mama soţiei moarte, încearcă să pună în ordine până şi acel ceva ce scapă oricărei legiuiri umane, încercând să cosmetizeze ceea ce în realitate nu poate fi cosmetizat (“iertarea şi o liturghie frumoasă. asta e tot ceea ce vreau paul”). pe acest parcurs iniţiatic însă, după ce depăşeşti amăgirea legăturii conjugale, trebuie să depăşeşti o amăgire mai subtilă, amăgirea relaţiei ideale, ce nu este decât o “desăvârşire” a insatisfacţiei generată de existenţa instituţionalizată. pentru că aşa cum spune slavoj zizek, eroicele încercări suicidale de a ieşi din ordinea simbolică, revolta este acţiunea solicitată chiar de către sistem, pentru ca instituţia să se reproducă sub forma unei noi instituţii. trăim vremurile unei perversiuni universalizate, în care încălcarea ordinii a devenit o parte a jocului (on belief). “relaţia ideală” pe care paul crede că o trăieşte cu jeanne nu este altceva, pentru a uzita raţionamentul lui zizek, decât locul gol din structură ce susţine fantezia elementului excesiv care va apărea şi va ocupa acest loc lipsă, “fantezia fundamentală” (proton pseudos), “minciuna primordială”, mai veche decât adevărul însuşi, ca scenariu patologic ce ne susţine existenţa-întru-lume, locuirea în universul simbolic, şi care pentru a rămâne operativă trebuie să rămână “primordial reprimată” (the fragile absolute or, why is the christian legacy worth fighting for?).
în pofida tuturor eforturilor amanţii din ultimul tango la paris nu găsesc obiectul care salvează existenţa. astfel că, în momentul în care relaţia se cere “oficializată” (paul îşi face cunoscută identitatea) totul se sfârşeşte; ea îl omoară pentru ca astfel fantezia necunoscutului, a străinului ce refuză să îşi spună numele să traiască mai departe (chiar dacă la un nivel mai profund, existenţa umană nu poate scăpa de jocul erotic în care până şi spontaneitatea se transformă în una “regizată”, aşa cum ne sugerează regizorul italian că este relaţia pe care jeanne o are cu tânărul cineast). lângă soţia moartă paul mărturiseşte că, dacă ar şti cum, ar face şi el acelaşi lucru. fără să îşi dea seama eroul lui bertolucci a găsit calea/ a fost găsit pe cale; singura manieră prin care fiinţa umană poate scăpa de ficţiunile realului este întru moarte.
