Îţi cad ochii pe cineva. Îl vezi întâmplător şi ştii bine că nu e pentru tine. Cu toate astea, nu poţi să-ţi vezi de treabă. Te mănâncă pe dinăuntru un gândac. Stai cu picioarele înfipte în lume, însă lumea aia nu mai există pentru tine. Ai de făcut lucruri, eşti prins în campionate ori pregăteşti nunţi, botezuri, înmormântări. Uneori ai de ţinut conferinţe, cânţi pe scene pline, se holbează la tine ochii miilor de fani, adepţi, admiratori eterni. Nu contează ce faci! Dacă a intrat gândacul în tine, eşti ca şi mort. Scos din circuit, legat la gard. Iar aceşti indivizi, capabili să te declepsidreze, sunt pietrele de încercare din viaţa ta, imposibil de ocolit, imposibil de îmblânzit, imposibil de trecut. Ei sunt inevitabilii.
Licia citeşte din ce în ce mai puţin, spre deloc, însă, contrar aşteptărilor, absenţa ficţiunilor literare generează un gol care se cere umplut cu un alt tip de poveşti. Aici intră în scenă cei patru fatali în care aceasta regăseşte tiparul diabolic al pisicului Aurelius.
Cărţile mele sunt ca nişte batiste vechi, sunt pachete cu praf, ridicat din pereţii căminului C2, din tencuiala dată jos, din sacii de ciment care au zăcut pe coridoare, praf venit de-afară, printre tufele de măceş, printre blocurile cenuşii din jur, praf fin, ieşit din crăpăturile de granit din bronzul fărâmicios al oraşului, de pe roţile tirurilor, de pe aripile berzelor şi din hainele care se mişcă prin aerul parfumat de miliardele de petale de trandafir, pârlite de arşiţa verilor bucureştene.
Şi poveştile iau naştere din orice – fie că e vorba de o fotografie descoperită întâmplător pe net/ într-o cameră de cămin, fie că e vorba de un nume scris de cineva pe o carte. Nimeni nu mai citeşte de fapt, şi aşa se strecoară în romane personaje care nu au existat niciodată, aşa apar recenzii la cărţi care nu au fost scrise, aşa este scris romanul unui pisic, aşa apar în viaţa Liciei cei patru cavaleri ai apocalipsei literare ucişi din greşeală.
cărţile...curgeau acum din mine, topindu-se peste o realitate care şi ea era destul de relativă. Aurelius nu-mi luase doar pofta de citit, ci continua să tragă de firul deşirat alene din ţesătura mea cea mai valoroasă. Şi odată cu acest fir, lumea se aglomera de personaje, de străzi, de îmbrăţişări, de rochii foşnitoare, transformate într-o poleială chicioasă, lipită peste fiecare zi a vieţii mele. Nu mai aveam nici ficţiunea, nici lumea vie...devenisem un produs Aurelius, parte a unei poveşti necitite...
Moartea literaturii este întotdeauna una aparentă. În romanul Doinei Ruşti, ficţiunea părăseşte corpul literei şi îi intră Liciei pe sub piele.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu