Potrivit tradiţiei creştine a vedea înseamnă a cunoaşte. “Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3, 2). Această vedere/cunoaştere începe de fapt încă de aici, in via, prin intermediul experienţei extatice (“afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu” – Iov 19, 26). Cunoaşterea in via este desăvârşită totuşi abia in patria, în viaţa veşnică – “vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin” (I Corinteni 13, 12). Cunoaşterea pozitivă, catafatică, rămâne în esenţă o cunoaştere parţială, mimetică. Accesul la ceea-ce-este cu adevărat, Real, este realizat prin intermediul unei vederi superioare. “O astfel de cunoaştere-vedere, care presupune reciprocitate, exclude orice finalitate în vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu.” (Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, pg.24). O altă denumire de fapt pentru ceea ce Jean-Luc Marion desemna drept cunoaştere metafizică (“primatul fiinţării ca obiect universal al cunoaşterii”; fiinţa degradată şi transformată într-un obiect) VS cunoaştere erotică (reducţie radicală prin intermediul căreia fiinţa scapă de zădărnicia care descalifică certitudinea obiectelor).
Dar ceea ce ne interesează pe noi de fapt îl constituie statutul privilegiat al vederii în ceea ce priveşte participarea la cunoaştere. “Nimănui nu i se poate spune ce este Matrix. Trebuie să vezi singur.” Vederea îşi păstrează totuşi caracterul ambiguu, potrivit căruia frumosul nu este întotdeauna şi adevărat (vezi Paul Evdochimov, Arta icoanei – o teologie a frumuseţii), în care theorein (a contempla) este opus lui aesthesis (percepţia subiectivă), în care “ceea ce se vede nu descoperă ci ascunde” (Jacques Lacan, The object of psychoanalysis), în care lucrările minţii se pot exercita într-o lume generată pe computer.
Matrix este peste peste tot. Este tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi acum. Chiar şi în această cameră. Poţi să îl vezi atunci când te uiţi pe fereastră sau când îţi deschizi televizorul. Poţi să îl simţi atunci când te duci la muncă, când te duci la biserică, când îţi plăteşti taxele. Este lumea care ţi-a fost trasă pe ochi pentru a te orbi să nu vezi adevărul.
În realitatea virtuală/spirituală însă, vederea nu se fundamentează pe organul văzului, ci pe “simţurile” spirituale ale omului interior. Pentru Origen de exemplu, vederea lui Dumnezeu corespunde stării primare/finale, şi corespunde unei vederi a minţii (Neo ajunge să vadă principiul subzistent din care este făcută lumea din Matrix, textura numerică a Realului, putând să o transceadă astfel). Este interesantă o paralelă cu teoriile cyberpunk, potrivit cărora “fiinţele umane există mai degrabă în forma tiparelor informaţionale decît în cea a prezenţei corporale” (Ion Manolescu, Literatura şi inteligenţa artificială [România Literară, nr.44, 2005]). Sinele se eliberează de legătura cu trupul natural, transformându-se într-o entitate virtuală care scapă de decăderea şi inerţia realităţii materiale (Slavoj Zizek, On belief). Nemurirea, procesul de downloading identitar, evenimentele mentale separate de legătura cu creierul, asemeni hard-ului unui computer detaşat de unitatea de bază; iată principalele teme prin intermediul cărora este conturat posibilul viitor post-biologic, visul unei tehnologii din ce în ce mai inteligentă care să permită scanarea creierului şi a sistemului neuronal, şi înlocuirea acestora cu circuite electronice superioare din punctul de vedere al capacităţii, al vitezei şi al rezistenţei, însoţite de o copie de rezervă în cazul în care Jack păţeşte ceva din punctul de vedere al integrităţii fizice - se poate ca Jack să nu-şi dea seama de schimbare, să fie multiplicat chiar, poate implica chiar distrugerea vechiului Jack în cadrul unui “transfer” al minţii sale într-un trup nou (Ray Kurzweil, The Age of Spiritual Machines, Viking Penguin, 1999). În cyberspaţiu/paradisul post-apocaliptic nu vom mai avea ochi, însă abia atunci vom putea vedea cu adevărat, pentru că vederea corespunde acelei părţi a omului care nu se lasă circumscrisă de existenţa biologică, a cărui esenţă „nu se află în materia din care a fost creat” (Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, ed. Deisis, Sibiu, 2002, pg.69), ci în Modelul/modelele care îi reprezintă adevăratul conţinut ontologic spre care tinde.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu