follow the white rabbit [2] - prima treaptă / lumea după Morpheus

Prima parte a creaţiei fraţilor Wachowski corespunde acestei viziuni mimetice a fiinţei din punct de vedere filosofic. Doar atunci când fiinţele sunt reprezentate drept copii ale unei forme a Fiinţei (sensibilul ca imagine a inteligibilului în filosofia platoniciană, omul creat “după chipul” lui Dumnezeu în Scripturi, imaginile reziduale ale sinelui din Matrix, şi recrearea digitală a lumii), se presupune o întoarcere la adevăratul principiu al copiei, la Modelul ideal, pe care se fundamentează jocul aparenţelor (Alain Badiou, Deleuze: the clamor of being, University of Minnesota Press, 2000), o întoarcere la Sursă.

Schema ontologică platoniciană însă, deşi îşi păstrează viziunea eleată în ceea ce priveşte caracterul precar al lumii simţurilor (identificată de Parmenide cu calea aparenţei), pusă în paranteze din punctul de vedere al lui ceea-ce-este, suferă o mutaţie radicală pe treptele superioare ale existenţei. The Matrix o păstrează pe doxa (lumea sensibilă – iluzorică, o lume a umbrelor, plasată în opoziţie cu realitatea, simularea neuro-interactivă din Matrix, o lume generată de un computer la care suntem conectaţi), însă, dincolo de realitatea virtuală nu se mai află lumea inteligibilă, ci pustiul realului – adevăratul motor care se află în spatele lumii artificiale. Pentru că doar într-o lume ruinată, care se sabotează pe ea însăşi (aşa şi procedează de fapt oamenii în ultima fază a războiului împotriva maşinilor în The Matrix), pustie şi goală, poate apărea fantezia elementului care va să fie pentru a umple viaţa cu sens, acel Real aflat de partea fanteziei, paradisul consumist al capitalismului târziu (vezi Slavoj Zizek, The fragile absolute şi Bun venit în deşertul Realului).

Punerea lumii între paranteze, ontologic vorbind, din filosofia greacă, care se transformă într-unul dintre principalele simptome ale filosofiei, capătă în gândirea secolului 20 (secol cinematografic prin excelenţă, în care omul a început să gândească din ce în ce mai mult “pe ecran”, pentru a împrumuta formula lui Thomas E. Wartenberg) aspectele unei veritabile crize a imaginii. Martin Jay exemplifică acest aspect al criticii filosofice, luând filosofia franceză drept studiu de caz.

Chiar dacă definiţiile vizualului diferă de la gânditor la gânditor, este clar faptul că imagocentrismul a generat...o neîncredere larg împărtăşită. Critica pe care o face Bergson spaţializării timpului, celebrarea soarelui orbitor şi a trupului acefalic de către Bataille, descântecul ultim de ochiul sălbatic al lui Breton, descrierea sadomasochismului “privirii” la Sartre, încrederea diminuată a lui Merleau-Ponty într-o nouă ontologie a vederii, deprecierea la Lacan a ego-ului produs de stadiul-oglindă, aproprierea lui Lacan de către Althusser pentru o teorie a ideologiei marxiste, structurile lui Foucault ca opuse privirii medicale şi supravegherii panoptice, critica societăţii spectacolului de către Debord, legătura pe care o face Barthes între fotografie şi moarte, descuamarea la Metz de regimul scopic al cinema-ului, lectura dublă a lui Derrida a tradiţiei speculare a filosofiei şi a mitologiei albe, atrocitatea privilegierii vizualului în patriarhat în viziunea lui Irigaray, disputele lui Levinas privitoare la o etică zădărnicită de către o ontologie fundamentată vizual, şi identificarea postmodernismului de către Lyotard cu sublima împiedicare a vizualului – toate acestea evidenţiază, pentru a ne exprima cu blândeţe, o pierdere de încredere palpabilă în ceea ce până acum fusese “cel mai nobil dintre simţuri”. (Martin Jay, Downcast Eyes: The Denigration of Vision in Twentieth Century French Thought).

The Matrix duce până la capăt această viziune, formulând suspiciunea metafizică a unei lumi care să nu este una naturală, ci una produsă, artificială; “întreaga lume perceptibilă ar putea fi un film, turnat într-un Meta-Hollywood de dincolo de lume… viziunea unui multiplex utopic, perfect.” (Boris Groys, Topologia artei şi alte eseuri).

Discursul din The Matrix corespunde fără îndoială viziunii pe care o are Morpheus asupra lucrurilor, discursul înţeleptului eliberat din lumea onirică şi care luptă pentru eliberarea celorlalţi întorcându-se în sistem. Discursul său conturează un dualism familiar universului gnostic (cinematografia, prin punerea în scenă a ideilor filosofice, a montajului-limbaj prin intermediul căruia îşi instituie propriul sistem de semnificaţii, prin transformarea teoriilor/paradigmelor în diviziuni cu aparenţă temporală, poate fi privită drept mitologia ultimă a omului modern) – timpul ca un loc al minciunii (pseudos), materia opusă “lumii reale” (monadei în gnosticism), călătoria dincolo de lumea aparentă, ca o purificare, ca un fel de naştere din nou.

Principalele puncte slabe ale argumentaţiei lui Morpheus, în afara premisei deloc de neglijat a pustiului realului care atrage oamenii în sistem (vezi cazul lui Cypher care doreşte să fie reconectat, preferând realitatea virtuală, în locul peisajului catastrofic din lumea “adevărată”), sunt: 1) ignorarea faptului ca iniţial, Matrix se dorea a fi “o lume umană perfectă în care nimeni nu suferea, unde toţi ar fi fost fericiţi” (program paradis) şi 2) consecinţa logică a primului punct – recrearea lumii conform reprezentării umane a ceea ce înseamnă “cea mai bună dintre lumi”, o replică fidelă a lumii, aşa cum arăta ea înainte de a fi distrusă de fapt, după chipul şi asemănarea imaginarului omului (de aici şi concluzia programului Smith: “ca şi specie, fiinţele umane îşi definesc realitatea prin mizerie şi suferinţă”).