extraterestru este atunci când ceva îţi tăbăceşte curul şi nu poţi să înţelegi cum o face

Prima certitudine: James Cameron a reuşit să dea cea mai slabă reprezentaţie din serie (şi nu doar de la faptul că a adăugat un “s” după “alien” i se trage). Cu replicile alea stupide, pe care ai impresia că le-ai mai auzit de o mie de ori şi prin alte părţi, menite a contura portretul eroului american, stupid dar cu coaie, cu obsesia de a face filme care să dureze mai mult de două ore, cu scene de luptă interminabile în care armata americană pare a-şi testa tot arsenalul din dotare pe pielea unor creaturi care de data asta se înmulţesc în neştire. Mi-a pus capac când, spre final, singura replică (aşteptasem tot filmul o replică care să-mi dovedească faptul că fiinţa umană nu are gură doar “să vorbească”) pe care James a găsit de cuviinţă să o pună în gura lui Sigourney Weaver în confruntarea finală cu regina-mamă a fost: “Get away from her, you bitch!” Dar până la urmă el e băiatul ăla cu “Hasta la vista, baby”.

Din categoria lucrurilor care nu se trec:

- viziunea “mai altfel” despre ce ar putea să însemne o specie superioară, însă, o superioritate care nu este construită prin intermediul instrumentelor culturale, tehnologice, civilizatoare, ci pe o energie brută, animalică, de tipul „care pe care”.

- o expoziţie cinematografică în patru acte, marca H.R Giger, în care extraterestrul este animalul adaptat perfect mediului, o combinaţie între reptilianul de tip jurasic şi imaginarul robotic sci-fi, o armă terifiantă care nu se lasă „domesticită”.

You still don't understand what you're dealing with, do you? Perfect organism. Its structural perfection is matched only by its hostility... I admire its purity. A survivor... unclouded by conscience, remorse, or delusions of morality.

Dar pentru a realiza treaba asta trebuie să fii android.

- mai avem un David Fincher la începuturile sale, căruia i s-a dat pe mînă numărul 3 din serie (cel puţin interesantă paralela pe care o face între îngropăciune şi naşterarea “celui cu totul Altul”).

- o interpretare marca Zizek, cu extraterestrul ca materializare a dezechilibrului fundamental, a prăpastiei dintre energia noastră psihică (libido-ul) – “această nesfârşită, nemuritoare energie, ce continuă dincolo de viaţă şi de moarte, şi săraca, finita, muritoarea realitate a trupurilor noastre…Noi înşine suntem extratereştrii ce ne controlează trupurile. Umanitate înseamnă că extratereştrii ne controlează trupurile animalice.”(Slavoj Zizek, The Pervert’s Guide to Cinema).

FILME GREU DE UCIS - FANTOZZI

Din seria acelor filme cu serii interminabile, în capul listei se află Fantozzi, adică Paolo Villaggio, adică cel care, după mai multe încercări de a fi „util” din punct de vedere social, la finele anilor 60, a reușit în sfârșit să-și pună pe picioare visul de a deveni actor, în cadrul emisiunii Quelli della domenica. Aici, Paolo Villaggio devine Fantozzi, iar din 1975 eroul emisiunii de varieté dă start unei serii cinematografice care s-a întins pe mai bine de două decenii. Am făcut cunoștință cu el imediat după revoluție, pe vremea când cool însemna păcănele, gume cu surprize, sucuri la dozator, să ai televizor “cu cablu” și să te uiți la filmele pe care ni le dublau italienii. Din seria nesfârșită de momente absurde și penibile care te marchează pe viață, în ordinea numerelor de pe tricou:

[1] Fantozzi (1975)

Dacă lucrezi într-o mare corporație există riscul de a fi zidit din greșeală și, mult mai nasol, ca ei să nu-și dea seama niciodată de faptul că nu le iese numărul de angajați la socoteală. Asta dacă nu ai o nevastă grijulie care să sune la firmă după 18 zile și să întrebe de tine. Manifestările acestea de afecțiune se petrec în general în cuplu în preajma zilei de salariu.

Cu o fiică care arată de parcă ar avea nevoie, nu de o schimbare de look, ci de o exorcizare; cu plecări la muncă/ de la muncă de parcă ar fi probe olimpice contra cronometru; cu băgat la bulău pentru a da jos kilogramele în plus; cu o crucificare în sala de ședințe. Fantozzi e genul acela insipid, inodor, incolor, căruia orice i s-ar întâmpla, “nu are nimic”. După vreo 25 de minute mi-am dat seama că dacă continui să mă uit la film și, mai mult, duc articolul pe tema asta până la capăt, aș putea să fiu catalogat drept genul care râde ca broasca la inundație. M-am riscat până la urmă şi rândurile care urmează îmi stau drept mărturie.

Încercarea de a prinde autobuzul din mers pentru a ajunge la muncă la timp aruncându-se de pe terasă (“nu am făcut-o niciodată dar întotdeauna am visat asta”); bătaia pe care și-o ia în timp ce încearcă să o ducă pe colega, Miss etajul 4, la restaurant după funerariile mamei directorului general, care a încetat din viață la frageda vârstă de 126 de ani; miuța cu băieții care se transformă într-o luptă pe viață și pe moarte, din cauza unei inundații produsă de “norul funcționarilor”, la sfârșitul căreia are viziunea Sf.Petru cu cheile raiului, completată de halucinații cu sirene și mers pe apă, cu Fantozzi și Filini [sic!] înfășurați în gută și loviți de soare în moalele capului; doar câteva din exemplele care completează un scenariu care aduce de multe ori a cocktail de Looney Tunes cu scene de bâlci + accidente idioate, desprinse din vremea filmelor mute. Pentru că Fantozzi și-o ia grav: în cap (și nu pentru că ar fi vreun mare șmecher), la gioale, în deget, în coaie. Mă opresc aici (ați prins voi care-i șpilul).

Când am ajuns la râgâitul lui Fantozzi care a provocat o avalanșă, a trebuit să-i dau cu pauză și click pe final pentru a mă asigura că există totuși un generic care să-mi dovedească că se va sfârși până la urmă cu totul odată. S-a sfârșit, iar eu nu mai aveam decât nouă serii de genul în față.

[2] Il secondo tragico Fantozzi (1976)

În continuare Fantozzi bagă ca Berilă în folosul nenorociților de exploatatori capitaliști, numai că acum e păzit și de paznici înarmați cu mitraliere. Destul de amuzantă faza de la început în care, după o noapte întreagă de ore suplimentare, este luat pe sus de colegii care veneau la muncă, precum de avalanșa declanșată în prima serie de râgâitul lui ca o stihie a naturii. Norocul lui, pentru că în aceeași zi a fost desemnat drept câștigător la extragerea al cărei premiu consta în însoțirea directorului companiei pentru 3 zile la Monte Carlo, unde avea să-și desfășoare anualul pelerinaj la Cazino. O veste care l-a băgat în comă pentru 3 ore (i-a căzut draperia în cap în încercarea de a se sprijini pentru a nu leșina de fericire). Acolo, printre superstițiile de rigoare, trebuie să-i țină mâna sub cur șefului atunci când acesta joacă.

Povestea e mai simplă, iar asta o face să pară mai logică (?), însă, este nevoie în continuare de multă hidratare pentru a duce cursa cu b.s player-ul până la capăt, iar asta implică (din fericire) mai multe pauze de mers la budă. Am hotărât: cine reușește să vadă cap-coadă un film de genul merită distincția de cinefil erou.

M-am declarat învins de la al doilea film din serie deja. Când eram puşti şi am reuşit performanţa în generală să iau doi de 8 la limba şi literatura română spunând de două ori lecţia cu Greuceanu, le-am văzut aproape pe toate.