miercuri, 7 septembrie 2011

pilda semănătorului via despre Intelect, Forme şi Ceea-Ce-Este-Ceva la Plotin + ceva din Ultima ispită a lui Hristos

Ascultaţi: Iată, ieşit-a semănătorul să semene. Şi pe când semăna el, o sămânţă a căzut lângă cale şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o... Cele de lângă cale sunt aceia în care se seamănă cuvântul, şi, când îl aud, îndată vine satana şi ia cuvântul cel semănat în inimile lor (Evanghelia după Marcu, 4, 3-4, 14-15).

Toţi oamenii, de îndată ce se nasc, se folosesc de senzaţie înainte de a putea uza de intelect şi, deoarece au de-a face cu lumea senzorială în primul rînd, în mod necesar unii dintre ei rămîn Aici şi îşi duc viaţa considerînd această realitate ca fiind deopotrivă prima şi ultima. Şi crezînd ei că ceea ce găsesc în ea dureros sau plăcut este rău, respectiv, bun, socotesc că atît este destul şi trăiesc urmărind plăcutul şi ferindu-se de durere (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Şi alta a căzut pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că nu avea pământ mult. Şi când s-a ridicat soarele, s-a veştejit şi, neavând rădăcină, s-a uscat.... Cele semănate pe loc pietros sunt aceia care, când aud cuvântul, îl primesc îndată cu bucurie, dar n-au rădăcină în ei, ci ţin până la un timp; apoi când se întâmplă strâmtorare sau prigoană pentru cuvânt, îndată se smintesc (Evanghelia după Marcu, 4, 5-6,16-17).

Alţi filozofi s-au ridicat puţin de la pămînt, partea mai bună a Sufletului îndemnîndu-i pe ei spre ceea ce are mai multă frumuseţe şi îndepărtîndu-i de plăcere; dar, nereuşind să privească spre înalt, ca unii ce nu dispun de un sol ferm pe care să stea, ei au fost traşi în jos, laolaltă cu numele de „virtute", spre acţiuni şi opţiuni inferioare, de care, la început, încercaseră să se desprindă (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Altă sămânţă a căzut în spini, a crescut, dar spinii au înăbuşit-o şi rod n-a dat… Şi cele semănate între spini sunt cei ce ascultă cuvântul, dar grijile veacului şi înşelăciunea bogăţiei şi poftele după celelalte, pătrunzând în ei, înăbuşă cuvântul şi îl fac neroditor (Evanghelia după Marcu, 4, 7,18-19).

Iar acei dintre ei care au totuşi pretenţii la raţiune, au stabilit această înţelepciune /utilitaristă/, procedînd în felul păsărilor celor îngreunate, care, încărcîndu-se cu multe poveri luate de la pămînt, nu mai reuşesc să zboare spre înălţime, deşi au primit de la natură aripi (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Şi altele au căzut pe pământul cel bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade şi au adus: una treizeci, alta şaizeci, alta o sută... Iar cele semănate pe pământul cel bun sunt cei ce aud cuvântul şi-l primesc şi aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută (Evanghelia după Marcu, 4, 8,20).

Al treilea neam /de filozofi/, al oamenilor divini, înzestrat cu putere mai mare şi cu ascuţime a privirii, a văzut de parcă ar fi dispus de o vedere pătrunzătoare strălucirea tărîmului de sus şi s-a înălţat Acolo, de parcă ar fi zburat peste nori şi peste pîcla de Aici şi a rămas Acolo, dispreţuind pe cele de Aici, bucurîndu-se de locul adevărat şi propriu lor, la fel ca un om care, după multă rătăcire, a sosit în patria sa bine cîrmuită (Plotin, Opere, ed. Humanitas, 2003).

Acolo este! Acolo înăuntru trăieşte şi se ascunde, poartă zdrenţe, umblă desculţ, face pe tâmplarul, se preface că nu este el, ca să scape...zilnic se face mai palid şi se topeşte; nu este boala, nu este rugăciunea şi postul, nu, este lumina care îl mănâncă...S-au clătinat temeliile lumii, pentru că s-a clătinat inima omului (Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, ed. Humanitas, 2011).

luni, 5 septembrie 2011

una bucată poem, de Charles Bukowski, dedicată sistemului editorial din România + una bucată melodie, de Johnny Cash, dedicată mie


ce să se facă cu exemplarele celui publicat

(Dragă domnule: deşi ne dăm seama că este o formă de plată insuficientă pentru poemele dumneavoastră, veţi primi 4 exemplare care revin de drept corespondentului, pe care vi le putem trimite prin poştă dumneavoastră sau oricărui altcuiva doriţi.---Notă de la Editor).

păi, mai bine trimiteţi unul lui M.S pentru că altfel îşi va pune probabil
pişatu-n cuptor, ea crede că este o chestie super,
şi poate că este, eu al dracu’ să fiu dacă
ştiu
apoi mai este C.W care nu răspunde la scrisori
dar este foarte ocupat să-i înveţe pe băieţaşi cum să scrie
şi ştiu că merge prin tot felul de locuri, aşa că de vreme ce este,
aţi putea să-i trimiteţi un exemplar...
apoi mai e bătrâna mea mătuşă în
Palm Springs nimic în afară de bani iar eu am
tot ce vreau în afară de bani...talent, o voce melodioasă,
un croşeu de stânga cu care lovesc mai jos de stomac...trimiteţi-i un exemplar,
îşi face griji pentru mine, ultima oară i-am dat telefon beat,
dând de înţeles că am nevoie, îşi face griji
pentru mine...
apoi mai este fătuca asta din Sacramento care
îmi scrie scrisorelele astea...o curvă
foarte deprimată, amestecată şi bătută precum o vafă, făcând
introduceri finuţe din punct de vedere intelectual pe care le ignor,
dar trimiteţi-i totuşi o revistă
în locul unui crin de făclie.

cu asta sunt 4?
sper să vă mai trimit nişte poeme
cât de curând deoarece îmi imaginez că
oamenii care îmi tipăresc poemele sunt puţin cam
nebuni, dar nu-i nimic. şi eu sunt
aşa. oricum ---

eu sper ca
în tot timpul ăsta
să nu vă schimbaţi
înainte
de a mă schimba
eu.

c.b

sâmbătă, 3 septembrie 2011

ceva ca un fluture de noapte storcit între paginile unui volum de Mallarme


Un roman despre realitate, așa cum se vede ea atunci când o privești prin tot felul de substanțe (“M-am uitat la bec prin vinul din pahar.”), despre culorile din spatele lucrurilor atunci când acestea devin transparente (“Întotdeauna mi-a plăcut cum se văd prin piele vasele de sânge.”), dezvăluindu-și astfel posibilitățile estetice (“Când storcești câte-un gândac ies din el sucuri de fel de fel de culori. Din ăsta poate că ar ieși roșu. O dată am storcit unul care se plimba pe o paletă de desen. Din el a ieșit un lichid violet strălucitor. Cred că s-au amestecat în burta lui mică albastru și roșu, pentru că violet nu aveam pe paletă.”).

Problemele existenţiale sunt de cele mai multe ori în strânsă legătură cu potenţa (“Abia îmi luasem rămas bun de la mama mea moartă şi corcita asta voia să ne-o tragem”). Cu femei nesatisfăcute şi bărbaţi care o ard mai mereu pulbere din cauza asta. Yoshiama de exemplu, numai în astfel de stări îşi doreşte o femeie, nu să o fută, ci să îi rupă hainele de pe ea, să o sugrume, să-i bage un băţ, ceva, în cur (şi asta mă face să mă gândesc la Romance X-ul lui Catherine Breillat în care Caroline afirma că femeia este o gaură, iar asta pare a se constitui într-o traumă de nevindecat pentru masculul contemporan). Cu multă vomă şi trupuri date mai mereu peste cap, cu dezintegrări pe la tot felul de bairamuri unde naratorul experimentează nevoia de a le suge organele celorlalţi, de a fi jupuit, de a fute şi de a fi futut. Partidele de sex sunt pe apucate şi hard-core. Simţurile îşi fac treaba pe rând (doar vezi/ doar simţi/ doar auzi), pentru ca în final să genereze mixuri şi re-mixuri excesive. Cu sedative/ somnifere, de încălzire, pentru a trece la “greutăţi”, totul condimentat cu mult alcool. Chiar şi în cele mai penibile, scabroase momente însă, lumina, culorile, muzica şi starea de visare continuă să-şi facă de cap. Cam asta ar fi lecţia pe care vrea să ne-o servească Murakami de undeva din background - artializarea realităţii nu este circumstanţială, esteticul supravieţuieşte apocalipticului, ca în visul lui Lilly, în care într-un oraş îndepărtat izbucneşte războiul, dar ea şi cu Ryu îl privesc liniştiţi de pe o plajă.

Câteva ponturi:

- la pg.90-92 veţi găsi câteva fragmente absolut memorabile despre ce reprezintă de fapt literatura + o cheie pentru înţelegerea romanului;
- de la cap.4 încolo unele dintre cele mai demenţiale petreceri din istoria literaturii;
- cu fiecare respiraţie uiţi cine eşti, devii o păpuşă, lumea face cu tine ce vrea, în jurul tău totul fermentează, eşti inimă şi penis, restul organelor s-au topit, ajungi în faţa unei mări de un albastru nemărginit, aproape transparent şi îţi dai drumul. “Toţi ceilalţi se târau pe podea, se mişcau, se legănau, scoteau zgomote.” Iată doar una din multiplele viziuni pe care le poţi avea parcurgând romanul lui Murakami, un roman despre privelişti care se amestecă cu ce ai în cap (o bună definiţie a realităţii până la urmă).

Ryu Murakami ne propune în esenţă o interpretare japoneză a visului american lângă una dintre unităţile militare ale unchiului Sam, totul “în ritmul lui Orfeu Negro", în interpretarea lui Bonfa. Da, există viaţă, spune Ryu, între mine şi drog, între fire de păr, firimituri, bucăţi de unghii, petale, şerveţele, chiloţi de damă, sânge, ciorapi, ţigări, cioburi, între coperţi de discuri şi filme, există viaţă, ceva ca un fluture de noapte storcit între paginile unui volum de Mallarme, ceva asemănător durerii provocată de rană (“am simţit că singura parte din mine care trăieşte cu adevărat este braţul drept, şiroind de sânge”), o durere care te face să te detaşezi, să străluceşti, să te uiţi la lume de parcă ai vedea “cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), de parcă ai vedea lumea prin ochii unui copil, întâia oară.

joi, 1 septembrie 2011

The Proposition - reg. John Hillcoat, scen. Nick Cave (2005)


Regizat de un John Hillcoat mai obişnuit cu videoclipurile muzicale/ documentarele (cu trupe precum INXS sau Bush) decât cu filmul artistic de lung-metraj, The Proposition este un film despre limită – într-un deşert australian în care supravieţuirea nu pare a avea în ea nimic firesc (un loc fără de Dumnezeu, un loc pentru care nicio experienţă de viaţă nu te pregăteşte, iadul pe pământ), pe teritoriile marginale ale moralităţii, cu cei trei fraţi urmăriţi puşi într-o situaţie conflictuală extremă (Charlie trebuie să-şi ucidă fratele mai mare pentru a-l salva pe cel mic). Şi totuşi ăsta este solul din care răsar momentele de graţie:
- o mulţime de cadre cu peisajul ascetic australian din care Charlie Burns pare a încerca să desluşească sensul, însă, pe tot parcursul filmului, nu ni se spune încotro (eşti afectat dar ceea ce te afectează nu poate fi raţionalizat);
- un criminal care cântă precum o privighetoare, de parcă vocea ar fi un organ sublim care reuşeşte cumva să trăiască separat de corpul monstruos;
- un alt criminal, Arthur Burns, fratele mai mare şi capul bandei ("The Dog Man"), educat dar în acelaşi timp feroce (noi nu suntem mizantropi, suntem o familie), a cărui singură limită o constituie dragostea pentru familie: “Love. Love is the key. Love and family. For what are night and day, the sun, the moon, the stars without love, and those you love around you? What could be more hollow than to die alone, unloved?” Şi de murit nu moare singur, neiubit, pentru că deşi Charlie îl răneşte de moarte, îi stă alături până când îşi dă ultima suflare.



Precum în Meridianul sângelui (Cormac McCarthy), ţinuturile par mai sălbatice, mai barbare ca oriunde altundeva, “un tărâm astfel rânduit al cărui adevărat relief nu e piatra, ci frica” (pg.62, ed. Polirom, 2011), cu moartea ca un fel de principiu subzistent al vieţii (o viaţă împuţinată, care se topeşte sub arşiţa soarelui şi este apoi remodelată la întâmplare), cu moartea ca însuşire din spatele a tot ce se vede, în care lumea este “o pălărie de scamator de bâlci, un vis la febră, o transă unde hălăduiesc himere fără asemănare sau precedent, un carnaval itinerant, un circ ambulant a cărui destinaţie finală după multe popasuri în câmpuri mlăştinoase e negrăit de cumplită şi negrăit de catastrofală”(pg.299).

The Proposition este un film pe care oricine poate (şi ar trebui) să îl vadă, însă, după vizionarea căruia fiecare pleacă cu adevărul lui, încotro vrea.