“Născut în Palestina, din propovăduirea unui evreu, ai cărui primi discipoli sunt şi ei evrei, şi adresându-se evreilor, creştinismul provine în linie dreaptă din iudaism.” (Marcel Simon). Iudaismul acelor timpuri nu era un monolit însă, astfel că semnificaţia afirmaţiei de mai sus nu este una atât de transparentă, precum am putea fi tentaţi să credem la prima vedere. Aşa că, mai corect ar fi să ne întrebăm - care tipuri de iudaism îşi lasă amprenta asupra creştinismului primar?
O primă încercare de sinteză a principalelor curente ale iudaismului palestinian îi aparţine lui Flavius Josephus. Operând cu o schemă simplificatoare, el vorbeşte de existenţa a trei “şcoli filosofice” (hairesis): 1) saducheii - nobilimea sacerdotală, din rândul căreia era ales “marele” preot (conservatori din punct de vedere religios, compromişi în ochii oamenilor de rând din cauza relaţiilor pe care le întreţineau cu puterea politică); 2) fariseii – o mişcare laică, ale cărei interpretări ale Torei (de multe ori novatoare) se constituie într-un alt tip de tradiţie – tradiţia orală, având scopul de a face Tora practicabilă (reglementările lor sunt de multe ori însă excesive), cu o formă de viaţă religioasă centrată pe sinagogă (datorită lor iudaismul supravieţuieşte dezastrului din anul 70); sunt două mişcări la care creştinismul primar se raportează mai ales antitetic (vezi Matei 3, 7-9; 16, 6; Luca 12, 1 etc.), reproşându-le formalismul, făţărnicia şi dispreţul pentru masele ignorante; 3) esenienii – grupare care se naşte ca o schismă în interiorul cercurilor saducheice (după toate probabilităţile, Învăţătorul Dreptăţii din scrierile de la Qumran este un aaronit), membrii ei trăiau izolaţi (principalul centru se afla pe ţărmul Mării Moarte), scrierile şi doctrinele acestora au un caracter esoteric, lăsându-şi amprenta mai ales asupra credinţelor escatologice ale epocii; asupra esenienilor, creştinismul primar păstrează o tăcere “suspectă” (unii cercetători au speculat că acest fapt se datorează faptului că Isus însuşi ar fi fost esenian/ ar fi avut anumite legături cu esenienii), legăturile dintre cele două secte devenind subiectul unor studii mai ample odată cu descoperirea manuscriselor de la Marea Moartă. Iudaismul elenizat al Diasporei (puternic reprezentat în Alexandria) nu îşi va lasă amprenta asupra creştinismului decât abia mai târziu, când teologia creştină ia naştere deschizându-se influenţelor filosofice de limbă greacă.
“Biserica primară apare”, potrivit lui Marcel Simon, “în modul de recrutare a adepţilor, în organizare şi spiritul ei, ca o sectă evreiască printre multe altele. Între ea şi ortodoxia oficială, diferenţa majoră ţine de faptul că creştinii dădeau un nume acelui Mesia anonim pe care îl aştepta Israelul.”
BIBLIOGRAFIE:
1. Marcel Simon, Primii creştini, ed. POLIMARK, 1993.
2. Folker Siegert, Iudaismele în secolul I, în Originile creştinismului, ed. Polirom, 2002.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu