Devenind religie de stat, creştinismul, pe lângă beneficiile inerente ascensiunii în panoplia religiilor integrate, îşi relevă şi diversitatea, problematică dintr-o perpectivă politică. Pentru că, deşi are o funcţie vitală în reproducerea doctrinară (teologia creştină se dezvoltă mai ales pe terenul disputei), erezia (lipsită de caracter subversiv în contemporaneitate) este un element destabilizator pentru politica imperială. Aşa că se organizează concilii ale căror decizii sunt prestabilite, cu anateme/ excomunicări (Alexandria) şi reabilitările de rigoare (Bitinia, Palestina), se însărcinează “experţi” (Ossius din Cordoba) şi se organizează o “anchetă” a cărei misiune este iniţial una de informare. Problema este însă una complexă, de nesoluţionat prin simpla exegeză sau doar prin intermediul argumentelor, consecinţa fiind organizarea primului conciliu ecumenic din istorie. Se dezbate, fiecare tabără îşi aduce argumentele, se hotărăşte că Fiul este consubstanţial (homoousios) Tatălui, “Dumnezeu adevărat ieşit din Dumnezeu adevărat”. Când adversarul nu se lasă convins de teorie, se trece la tactica intimidării şi a exilului. Istoria nu este lipsită de ironie însă, pentru că, deşi “consubstanţialitatea” capătă un caracter normativ în dogmatica oficială, în multe medii ecleziastice termenul este unul suspect (“materialist” – în limbajul uzual se folosea în legătură cu obiectele, originea sa nu este una scripturală), astfel că, după nici trei ani Constantin îi cheamă pe ariani din exil şi îi reabilitează, iar cei care rămân fideli crezului de la Niceea vor fi îndepărtaţi din funcţii treptat (Athanasie din Alexandria va fi exilat de cinci ori). Va fi nevoie de un nou conciliu ecumenic (Constantinopol, anul 381) şi de trecerea a aproape încă unui deceniu pentru ca adepţii lui Arius să fie trecuţi definitiv în ilegalitate, învinşi, practicanţi în clandestinitate a unui tip de credinţă declarată eretică de către niceeni.
Problema nu mai este/ nu mai poate fi aceea a lui “cine are dreptate?”, ci aceea a lui “cum s-a ajuns aici?”. “Problema ariană” reprezintă doar pretextul pentru o investigaţie mai amplă a originilor teologiei creştine, împreună cu tematica ei centrală - cristologia. Mai simplu spus: cum ajunge omul – Isus, să fie adorat ca o fiinţă divină de comunităţile creştine monoteiste?
BIBLIOGRAFIE:
1. Henri-Irenee Marrou, Biserica în antichitatea târzie, ed. Teora, 1999.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu