poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pâlpâie viaţa

După lectura poemelor din Toţi sînt îngrijoraţi, am avut impresia că am ajuns, dacă nu la limita, atunci foarte aproape de o limită-în-oglindă (puteţi să-i spuneţi şi “inversă”) a procesului de abstractizare poetică (a înlocui ceva considerat în genere poetic, cu un altceva considerat până mai atunci apoetic; o poetizare generalizată, cu alte cuvinte, până la marginile, până la periferiile poeziei). Poezia, ca şi metafizica, pare a se naşte la limită, o limită dincolo de care “nu mai rămâne nimic” de investigat (R.G Collingwood, An Essay on Metaphysics). Poetica contemporană nu posedă însă caracterul “eteric” (teoretic, ideal etc.) al celei metafizice, ci se poziţionează la polul opus, al locurilor goale din structură, care se cer umplute cu orice (a la Zizek aşa), în care graniţa dintre frumuseţea sublimă şi spaţiul excremental este tot mai greu de trasat. V. Leac este genul ăla de scriitor care pare că poate să facă poezie oriunde şi din orice.

Trei capitole – între noi, no signal şi hei, stranger!. Discurs autist, pe mai multe voci şi câteva teme, aliena(n)t cumva, asumându-şi diferite forme de retard pe alocuri, cu personaj singuratic (& solilocvii practicate cu un anumit grad de voluptate) şi interlocutor virtual (care uneori şi răspunde). - ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii (scrie la intro)

Sub enunţul de mai sus ne putem apropia ceva din senzaţiile pe care ţi le lasă lectura din primul capitol: infantilizarea aparent involuntară a orizontului expresiv, asumarea unor ipostaze nu foarte avantajoase din punct de vedere ontologic (“Cât de importantă e viaţa ta?.../ La fel de importantă ca o mărgea de bălegar pentru scarabeu./ Ca un cod de bare pentru o mascotă de pluş.” – ce scria pe mănuşa de baseball a băiatului cu părul roşu – mănuşa de la mâna stângă. vă mai aduceţi aminte de el? sau “m-am simţit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu” - e foarte atent la tot ce spune S.).

am mai observat ceva: am observat că îţi plac ridichile.
te poţi considera, până la urmă, un vierme de ridiche; ce e nasol e
că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă; şi dacă, să zicem,
ridichile o să dispară de pe pământ – şi sunt sigur c-or să dispară
într-o bună zi din cauza poluării – nimeni n-o să ştie ce gust au avut
ridichile, mulţi nu o să ştie nici măcar cum a arătat o ridiche,
darmite cum arăta un vierme de ridiche? ce culoare a avut? Ce
mărime? era periculos? etc.etc., pentru că nimeni nu a turnat
vreodată vreun film despre viermele de ridiche. (e foarte atent la tot ce spune S.)

Jocuri din care ai vrea să nu te mai întorci niciodată (“de ce să adunăm eu zic să mai rămânem puţin” – S. şi două prietene), cu memorie fragmentată poetic (“this is like a flashback” gen, “dar astea nu-s decât fragmente din alte vieţi” – ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.), cu multe obiecte aduse în cadru, din care încerci să-ţi creezi perspective, proiecţii cu filmul în care eram şi noi odată kids.

el e tipul cu biblia fericirii stă pe un zgârie nori
cu picioarele înfăşurate în ceaţă cântă la saxofonul lui bisexual
pe el îl plouă numai de la burtă în jos
stă pe margine şi chiar dacă cineva l-ar împinge
el nu ar face nici un zgomot la impact (ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.).

Subiectul practică de cele mai multe ori eschiva, vorbeşte despre sine făcând liste, descrie şcolăreşte mediul înconjurător, obiectele pe suprafaţa cărora îşi împrăştie atenţia (“fireşte că nu e vorba de mine/ e vorba de/ povestea ventilatorului uitat în debara” – la mine; “un amărât de prosop/ traversând bucătăria înfăşurat în jurul corpului” – S. în timpul liber), steguleţe înfipte pe tabla de plută a memoriei, pe care mai târziu poţi exersa care-i faza cu re-amintirea despre care vei citi abia mai târziu într-o carte a lui Platon (dar deja m-a cam luat pe mine flama liricoidă). De aici senzaţia pe care ţi-o lasă poezia la V. Leac, că ea se găseşte, se asamblează, însă, niciodată nu se creează (preferinţa pentru poezia construită în genul noilor descoperiri, încasate cu inocenţă, ale unei temporalităţi fragile, cu perspective inedite, mai mereu amuzante).

.acest obiect mereu îndrăgit
pe care aproape toţi l-am avut
şi de care rareori ne despărţim
pare atât de simplu
dar studiat cu atenţie nu pare
îl miroşi cu drag îl mângâi ca pe-o sticlă
trece dintr-o mână în alta
uneori vindecă alteori otrăveşte
întotdeauna un loc de refugiu
dacă aş fi un obiect asemănător
purtat uneori de vânt
sau pur şi simplu uitat într-un loc banal
poate că nici nu merită atât de mult
să vorbim despre el
uneori adormi şi te trezeşti alături
nu cere nimic iar atunci poţi renunţa
să presupunem că după viaţă nu există nimic
doar acest obiect. (S. ascultă o poveste)

Mai sus cred că avem una dintre cele mai frumoase istorii ale vieţii (cu moarte cu tot, ca “NeverEnding Story” consumist). O viaţă în care visăm la obiectul-model (“tare mi-ar plăcea să fiu gaz/ într-o brichetă din plastic mat/ şi pe urmă cei care au obiceiul să se joace/ nu ar şti în care compartiment e mai mult gaz/ chestia asta m-ar amuza la culme/ şi nimeni nu şi-ar da seama când sunt cu adevărat pe terminate/ când mă gândesc la lucrul ăsta simt că înnebunesc de fericire.” – sora unui copil de mingi), mai ales plictisiţi, mai ales pe “repeat”, cu motive de sinucidere specifice vieţii ca o comedie (vezi poemul bilete de sinucigaş sau cum e – “aşa-i că nu te gândeşti la mine? la ce naiba te gândeşti?”), cu absurdul pe care îl implică de obicei reglementarea eroticii („dragostea noastră se învârtea în jurul unor discuţii de specialitate” – fără obligaţii) şi un viitor desprins din dosarul unui savant nebun (la citirea poemului despre viitor, mărturisesc, nu am mai reuşit să-mi controlez funcţia - râs), cu dezosata în loc de bau-bau şi adevăratul motiv pentru tot ce ţi se poate întâmpla mai naşpa; cam astea sunt reperele unei vieţi care îngrijorează.

În ultima parte se ia limbajul specific comunicării de tip internet/ cu gadgetu’ din dotare (potenţial lingvistic puţin explorat de scriitori pe la noi), şi se face din el poezie. Din inbox sunt transcrise câteva mail-uri: de la inima tristă şi depravată, de la el (“un amărât de bursier care visează să descopere ceva, să întâlnească marea dragoste, aici printre gheţuri şi foci” – aici e jalea de pe lume) către ea - o ţumpi-lumpi care nu stă prea bine la capitolul abstinenţă; cugetări între aerisirea camerei, un pipi scurt şi o plecare la înot, de la a ta, etc. etc.; de la el din Norvegia cu love, de la ea de tipul hai să-ţi povestesc (“pt că şi pt că bla-bla-bla.” – sînt conştientă că lucrurile n-ar mai fi la fel), from: tocilarul gheţurilor, to: nevropata voiajoră (şi invers) & tot aşa până pui şi tu mâna să citeşti de ce toţi sînt îngrijoraţi de V. Leac. Acum eu, precum zicea Brian McGackin: “ I go to spend/money, because it is Sunday, it is fall, it is football.” (sau ce-o fi).

(V. Leac, Toţi sînt îngrijoraţi, ed. Tracus Arte, 2010).

pentru o estetică a bunului plac

Lumea nu este justificabilă decât ca fenomen estetic. (Friedrich Nietzsche)

După cursa de înarmare conceptuală, specifică filosofiei clasice sau cu astfel de nostalgii (frumosul ca reprezentare sensibilă a Ideii, hegelian vorbind), asistăm de ceva vreme la ceea ce am putea numi - o critică estetică lipsită de argumente, la un joc de glezne teoretic căruia nu-i mai ţine spatele niciun principiu estetic (pentru că estetica “de sus” a murit, iar cea “de jos”, subiectivă prin excelenţă, nu poate decât să constate/ să aleagă/ să se recunoască în operă).

Principalele consecinţe/ beneficii (luaţi-le cum vreţi) ale acestui fapt ar putea fi sintetizate astfel:

- alegeri/ preferinţe estetice pe care nu mai poţi să le valorizezi, specifice pentru o viaţă “afundată în aparenţe esenţiale” (Baudelaire);
- incapacitatea de a ierarhiza atitudinile estetice;
- textul ca amprentă a altui text, din punct de vedere literar, în care „totul se amestecă, nimic nu e scris pe curat” (Jean-Luc Henning);
- clişeizarea creaţiei artistice, specifică imaginilor care nu mai răspund unor situaţii totale, sintetice, a unui univers lipsit de continuitate (cu realităţi lacunare şi conexiuni slăbite), în care singurele care mai formează un întreg sunt clişeele (Gilles Deleuze);
- o artă care nu mai are nicio raţiune de a exista, lipsită de calităţi, alcătuită din copii ale copiilor, în care originalul nu mai este de găsit, a artificiilor calculate (Jean Baudrillard), în care, precum în Blow Out (Brian De Palma), strigătul unei victime reale este transformat în efect special;
- o artă pentru care “it’s all in the mix”, a lui “amestecă-şi-potriveşte”, artializare a lumii de tip ready-made, ca maximum şi terminus al esteticii;
- cu toate lipsurile lui, hedonismul estetic, arta ca sursă de plăcere sau de delectare (puteţi să îi spuneţi divertisment, puteţi să îi spuneţi joc, puteţi să-i spuneţi păstrând paradigma cum vreţi), rămâne o definiţie a artei care s-a dovedit greu de ucis;
- şi dacă putem vorbi de un simţ estetic, o putem face aproape exclusiv dintr-o perspectivă empiristă, ca simţ interior, natural, fundamentat pe celelalte cinci, în care, după cum remarca George Călinescu, criteriul de separare dintre estetic şi psihologic este inexistent;
- o mutare a accentului de pe ce spui, pe cum spui ceva, şi aici intervine capacitatea autorului de a seduce/ emoţiona/ fascina (de a “agăţa” publicul).

Ce mai poate reprezenta critica estetică în condiţiile enunţate mai sus? Nişte exerciţii de admiraţie/ de a face credibil un punct-de-vedere, în cel mai bun caz, sau o dispută de gusturi cu scor alb.

un masacru senzual pentru jucăriile emoţionale

Umilirea animalelor are loc pe parcursul a două capitole ample: zilele cu femeia chimică, urmat de capitolul care dă şi titlul volumului.

1. un proces de tranziţie

Avem sentiment de inadecvare – geografic („muntele e prea aproape de mare,/ câmpia e prea întinsă”), peste cel interpersonal. Avem “aici” (“nu mă simt bine aici”) VS mutaţia paradis, ca o permanentă amintire din viitor (“dacă s-ar deteriora peisajul, dacă s-ar face atât de frumos, că numai o reacţie chimică extremă i-ar putea fi cauza, de-abia atunci o să fiu fericit să fac parte din el”). “Dincolo” nu se află însă decât moartea, o moarte care are mai mult de-a face cu descărcarea unei baterii, decât cu ceva traumatic (“faţa e străbătută de benzi colorate,/ iar lumina din baie, năucitor de albă./ acolo aş vrea să pic lat” – sindicatul electronic), o moarte – punct terminus al dorinţei libidinale (“mă gândesc cu voluptate la dezagregare şi apoi la absorbţie” – confesional; “învingătorul cu capul tăiat căruia/ mediul nu-i solicită nimic” - noctarium). Avem versuri în care se încearcă redarea la nivel stilistic a fragmentării, ca proiecţie a sinelui transformat într-o maşinărie de recepţie, “un caleidoscop echipat cu conştiinţă” (Walter Benjamin) în permanentă producţie, generând paralele poetice între sine şi maşina cinematografică, ca tot atâtea evadări utopice (“pentru că am intrat în producţie, nu pot fi lăsat în pace// îmi las mâinile peste geam, într-o fantezie cretină/ că sunt pe un vapor, iar rochia îmi flutură/ [rochia e un episod urât, continental,/ care te trage din nou şi din nou înapoi]” – m / f). Avem un corp pe care îl simţim din ce în ce mai străin, ale cărui mecanisme le înţelegem tot mai puţin, în aer plutind pericolul organelor/ motoraşelor anarhiste ce riscă să acţioneze independent de corp, fără să se mai raporteze la centrul “de comandă” (“pe pat e acelaşi corp poate că îmi aparţine/ îl iubesc, asta mă convinge că nu e al meu.” – originea; “maşinăria/ pe care ai învăţat-o funcţionează fără tine” - mama), iar asta îţi lasă senzaţia de obiect printre obiecte, de subiect ca reziduu aflat la periferia maşinii (“nu există nici un centru,/ doar juxtapuneri ale resturilor tale, grămezi de gunoi la periferii” – tot ce ating prinde suflu), doar că maşina estetică este încă bântuită de ceea ce R. L. Rutsky numea – fantoma esteticii kantiene, de “spiritul utopiei” (“totuşi, există obiecte neînfrânate, dedate plăcerii şi fărădelegii,/ care trezesc în tine speranţa de viaţă” – tot ce ating prinde suflu). În aşteptarea transformării fizice desăvârşite (spin), “un tablou de familie al frumoasei maşinării”, o transformare prefigurată ca violentă (“violenţa la care râvnesc este luminiscentă, mută şi albă” – lăcuit integral), îţi imaginezi în metrou cum ar putea să arate asta (peisajul dilatat ca un airbag, o vedere cu podul brooklyn – noctarium), “nevoia de a şti că în întuneric/ ar trebui să pornească un motor/ şi niciodată o inimă” (noctarium). La capătul liniei se află “un corp într-o cutie” (tai legăturile), un obiect care îşi doreşte alte obiecte (“poate dacă o să muncesc foarte mult,/ o să-mi premit multe obiecte metalice, orbitoare/ dar am obosit” – tai legăturile). Androizi tineri care să reflecte idealul acelei umanităţi “care va trăi toată viaţa într-o goană din ce în ce mai disperată după fun şi sex; o generaţie de kids incurabili” (Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule), “copilul-mami şi copilul-tati” (MIT), vor cunoaşte dar nimic nu-i va mai atinge (“cu jucăria grefată la inimă...// oamenii nu au murit între pereţii scunzi/ - doar au intrat în amorţire” – au promis că ne fac animalele cele mai frumoase). Aici îl putem întâlni pe “omul de celofan/ cu burta încreţită”, pe copiii cărora “le supurează/ ochii bionici” (ar trebui să mă bucur cât timp mai sunt în viaţă); tot aici, pe “oamenii de cancer” (MIT) şi pe cel cu “urechi de Mickey Mouse & Pac-Man fugarul” (desene animate). De aici începem să pierdem puţin câte puţin firul (“am ieşit din memorie/ ca din cea mai perfidă/ boală a tinereţii” – scanare completă), contextul este din ce în ce mai vag conturat, are din ce în ce mai puţină legătură cu ceea ce credeam că se ştie, imaginarul peisaj post-apocaliptic se materializează treptat sub ochii noştri, cu fiecare literă, de parcă ar fi o creaţie a studiourilor Warner Bros.

cum stau pe marginea drumului,
e foarte posibil să nu rezist,
ci să intru în panică

am terminat-o şi de data asta prost,
aproape inuman, contacte stricate,
blocaje. o hodorogeală a inimii.

din resturi
nici o transfigurare:
găsesc o gazda folosită îndelung în care
mi-e şi silă să intru. (pauză de lucru)

Un eros metalic (“nici gât nici membre nimic/ o inimă artificială/ mă va iubi la nesfârşit” – copiez Z HCL), o stare de asediu continuă, un terorism aproape firesc prin interiorizare, un masacru senzual pentru jucăriile emoţionale.

2. rapoarte & sarcini

Dacă în primul capitol suntem paraşutaţi aproape direct, fără prea multe preliminarii, în peisajul post-apocaliptic, în genul benzilor desenate, într-un scenariu de tipul Predator 3, în capitolul doi pare că asistăm la o încercare de identificare a originilor “stării finale”.

Relatările sunt redactate în genul raport de birou, acţiunile sunt tot atâtea sarcini de lucru (majoritatea poeziilor din capitolul doi sunt intitulate chiar aşa – Sarcini: tensiunea, despărţirea, copilăria, femeia în casă, onoarea, copilul, distracţia), efectele sunt de multe ori comice, la graniţa cu absurdul. De exemplu - Sarcini (persoana I):

nu există cuvântul “îngălveşti”
tu nu auzi ce zic?
am clipit o dată

îşi presează gura de ceafa mea
iar piciorul şi-l vâră între picioarele mele
apoi vine rapid în faţă şi-mi dezveleşte gingia
mă împunge cu degetul în coaste
“nu te îngrăşa că te tai”

închisesem ferestrele, că altfel ne mâncau ţânţarii
robotisem toată ziua pe balcon
fusese şi-aşa destul de aiurea
cu mutatul sticlelor în pivniţă
acum tot eu să ofer acţiune

în orice caz, călare pe telefon,
asigurări:
sunt cu X
beau un ceai
ies la 16 ba la 16 şi 15
ca şi acum cinci minute, sunt cu X (hm?)
:vezi doamne, pentru
seducţia zilnică

se tot uită la mine ca dintr-o bortă a cerului
cum umplu paharul cu apă.

Se trece prin capitalism, sunt scanate deprinderi specifice angajaţilor de tip corporate, cu manualele şi tehnicile lor de comunicare; medii artificiale, propice pentru dezvoltarea maşinăriei umane, pregătită în sfârşit să facă saltul de la o societate industrială, la cultura tehno (“aşa că ocoleşte casa, prin balconul blocului-turn,/ şi-aşteaptă în curent, amânând rutina nesfârşită,/ o forţă a naturii care s-o rupă în bucăţi” – Sarcini [despărţirea]). Pe lângă toate astea: pregătiri pentru, şi party terapie, mai mult depresiv (“era din nou trista vineri/ iar ieşirea s-a impus de la sine/ cu tot cu flecăreală şi jelanii” – Sarcini [onoarea]); ieşiri din oraş, simulând fericirea, prolegomene la un coşmar dinspre viitor (“pentru toate lucrurile neîncheiate/ stă acum, cu o mână căzută, cealaltă îndoită la spate,/ după ce şi-a ridicat ţâţele din ţărână/ goală puşcă, în spata dintre vale şi soare,/ şi râde şi strigă “uite, sunt o ruină”” – O ruină).

Umilirea animalelor, de val chimic (aka Valentina Chiriţă), apare ca un volum construit pe ruinele excesului hiper-modern, fără metafizică/ centru, în temporalitatea marginală a unui viitor indefinit, al culturii tehnologice alienante, care ţi-a intrat pe sub piele, un mix de tehno-alegorism şi underground, condimentat cu nostalgii pop, aducându-ne aminte (în special în prima parte) de maşinile dezirante din Anti-Oedip (Gilles Deleuze, Felix Guattari): „Se funcţionează pretutindeni, când neîntrerupt, când discontinuu...Peste tot e vorba de maşini, şi încă într-un mod câtuşi de puţin metaforic: maşini de maşini, cu asamblările şi conexiunile lor. O maşină-organ este branşată la o maşină-sursă: una emite un flux pe care cealaltă îl întrerupe...” şi “Nu există decât dorinţă şi social, nimic altceva.” Acesta este încă un teritoriu, pe cât de actual pentru contemporaneitatea cu fantezii “post-” (apocaliptic, industrial etc.), pe atât de puţin explorat cu succes în literatura română. Din acest punct de vedere, val chimic îşi redactează teza de licenţă poetică alegând o temă în care, în multe aspecte ale ei, face lucrare de pionierat, oferindu-ne unul dintre cele mai bune volume de debut al generaţiei post-douămiiste.

(val chimic, umilirea animalelor, ed. Casa de pariuri literare, 2010).

half-life second life life extra life

Avem trei capitole: întru-un sul de linoleum, uşa rotativă şi ceea ce este în parte va dispărea. Între ele, nişte Exerciţii de respiraţie. Structura volumului este una solidă, cu pereţi care pe anumite paliere se decojesc însă uşor. Naratorul este de tipul hyper-reflexiv, genul acela care sparge orice senzaţie/ întâmplare în “n” fragmente puse mai apoi sub obiectivul poetic (de aici şi o anumită senzaţie de poezie mecanică, de techne cu minus entuziasm). Chiar dacă încearcă “să se ţină bine”, mecanismul poetic se fisurează (din fericire) suficient de des, pentru a se lăsa cu explozii lirice de o mai mică (în primele două capitole) sau o mai mare amploare (în capitolul final), care sunt însă repede integrate într-un sistem poetic care nu suportă cu uşurinţă fluctuaţii de genul (de aici aparenta fragilitate a personajului narator).

1. Primul capitol este compus din micile ritualuri casnice, aproape insuportabile pentru fiu, pentru că nu sunt potrivite la frecvenţa de vitalitate a copilăriei (“degajăm o vitalitate intolerabilă” – într-un sul de linoleum), din care evadează ficţional înfăşurându-se în linoleum (sau plecând la muncă în străinătate, la maturitate), într-o scenă ce pare desprinsă dintr-un film suprarealist. Cu “accidente” la care încearcă să se adapteze (“dar vom putea să ne ţinem de mână şi aşa/ şi vom putea merge şi aşa/ mamă/ cu membrele sucite/ cu umărul fugit înainte/ şi braţele aruncate în faţă” – eram cu mama când a căzut), uşor psihanalizabil (“Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mână şi mă conduce la fereastră./ Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strânge, se roteşte/ ca o bucată de hârtie sub care mocneşte jarul./ O rădăcină iese din pământ,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte.” – Adoraţie), cu Oedip, cu tatăl castrator şi tot tacâmul. Exemplu: scena filmică a tensiunii dintre tată şi fiu (“creierul meu era paralizat de lovitura/ unei bare de metal apărute din întuneric/ vedeam doar planuri de evacuare a clădirilor/ mergeam în spatele lui/ îl filmam dădusem zoom pe ceafă/ pielea şi tendoanele zvâcneau/ era o crisalidă în plină transformare/ o să se întoarcă fulgerător/ faţa lui va fi de nerecunoscut/ şi mă va întreba/ ce vrei?” - urma să rezolv totul în seara aia). Capitolul lasă însă o senzaţie de mai mult “făcut” decât “născut”, cu puţine poeme citabile în întregime (aş menţiona aici: Adoraţie, O zi din viaţa familiei D, Exerciţii de respiraţie [1]).

2. În capitolul doi avem mecanica cotidiană a omului aflat la maturitate, se încearcă conturarea lipsei de finalitate a existenţei conectată la aparatura urbană (viaţa trăită ca într-o uşă rotativă - exemplu bun, însă, de cele mai multe ori artificial construit), pusă pe construirea unui alter-ego strict funcţional, de care ajungi să fii înlocuit treptat.

3. Capitolul trei reprezintă punctul forte al volumului, este mai “simţit” (tehnica trece în background şi pune pe ON emoţia), lirismul preia ştafeta, navigând în apele puţin adânci ale aproape extaticului. Oraşul nu mai este resimţit ca spaţiu oprimant, pentru că este conectat la temporalitatea “nocturnă” a întâlnirilor amoroase (“luminile oraşului ne vor învălui trupurile istovite/ într-un strat de cristale mâzgă şi miere” – loading…please wait). Există totuşi în permanenţă pericolul ca povestea părinţilor să fie repetată de fiu (şi se cere repetată de parcă totul nu ar fi decât o singură, mare poveste):

ţie nu-ţi place coaja piersicilor
ţi-e frică de apa adâncă
dormi întotdeauna în tanga
şi pantaloni de trening
nu-ţi place să călătoreşti cu spatele
în mijloacele de transport
dar tu nu eşti aşa
toate astea nu au nicio legătură cu tine
la capătul vieţii tale e o femeie rigidă
ea te-a învăţat ce să faci când întâlneşti
necunoscutul cum să opui rezistenţă
poate acolo e un element vital şi accesul…
la capătul vieţii mele e un bătrânel neîndemânatic
a încurcat firele din cap…(fără nicio legătură).

Capitolul se încheie “vizionar”, cu un poem amplu (când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea), compus din cadre ale scenariului ideal, resimţindu-se pe alocuri tonalitatea unei poetici post-beatnice:

să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta băştinaşilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub 760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe ecstasy acolo unde cocaina sparge creierele ca pe nişte fiole cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul
ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a globulelor roşii de la mâna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a câte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea
câţi megawaţi produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe dinăuntru.

Cercul este complet. Se ia cartea şi se citeşte de la capăt.

(Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârşit, ed. Tracus Arte, 2011).

Viaţa pe Marte

Tracy K. Smith (n. 1972) este o poetă americană originară din Massachusetts. Are la activ trei volume de poezie: The Body’s Question (2003), Duende (2007), şi Life on Mars (2011), considerat unul dintre cele mai valoroase volume de poezie din 2011. S-a vorbit despre acest volum ca despre expresia căutării unor alte forme de existenţă, extraterestre, în care existenţa umană, transfigurată, să-şi găsească continuitatea (“Tot ceea ce dispare/ Dispare ca şi cum s-ar întoarce altundeva”), despre plonjarea într-un abis în care să uiţi de tine şi de care să fi înţeles. În aşteptarea momentului în care se vor traduce şi la noi volume de poezie contemporană (la proză lucrurile au început cât de cât să se mişte), redau un poem din “Viaţa pe Marte” imaginată de Tracy K. Smith.

S.F

Nu vor mai fi limite, numai curbe.
Linii clare arătând doar înainte.

Istoria, cu a ei coloană vertebrală rigidă & paginile
Îndoite, va fi înlocuită cu o nuanţă

Aşa cum dinozaurii au făcut loc
La coline şi coline de gheaţă.

Femeile vor fi încă femei, dar
Distincţia va fi golită de sens. Sexul,

Supravieţuind tuturor ameninţărilor, va mai satisface
Doar mintea, adică acolo unde va mai şi exista.

Pentru a protesta, vom dansa pentru noi înşine
Înaintea unor oglinzi prevăzute cu suporturi pentru lămpi aurii

Cel mai bătrân dintre noi va recunoaşte acea strălucire---
Însă cuvântul soare va îndeplini o altă funcţie

Aceea de dispozitiv Standard de Neutralizare a Uraniului
Pe care îl poţi găsi în gospodării şi maternităţi

Şi da, vom trăi pentru a fi mult mai bătrâni, mulţumită
Consensului popular. Imponderabili, eliberaţi,

La eoni distanţă de chiar luna noastră, vom fi purtaţi
În negurile spaţiului, care va fi, odată

Şi pentru totdeauna, comprehensibil şi sigur.