joi, 17 mai 2012

Aş fura cai


Sherman Alexie (n. 7 oct. 1966) este un poet (nativ) indian, destul de cunoscut în ţinutul său natal, botezat SUA de europeni. Am descoperit poemul ăsta într-o antologie cu tineri poeţi americani, fiind primul care mi-a sărit în ochi (dar mă gândesc că asta se datorează şi faptului că este chiar primul din carte), I Would Steal Horses pe numele lui, şi unul dintre primele hituri ale autorului. Îi urmează The Exaggeration of Despair.
 
Aş fura cai
pentru tine, dacă o mai fi rămas vreunul,
o duzină dintre cei mai buni i-aş fi dăruit
tatălui tău, mecanicul auto

din micul oraş în care tu te-ai născut
şi în care el va pieri în întuneric.
Îmi e frică de mâinile lui, care au
reconstruit majoritatea părţilor mici

ale acestei lumi, un lucru pe care eu nu l-aş putea face vreodată.
Îi voi oferi stăpânirea, voi
primi orice făgăduinţă ca pe ultima ta născocire, ultimul
punct înainte de a începe să refuzăm tot ce-i corect.

Ne-am înfăşura amândoi în pături vechi
am ţine orice boală lipită de piele.

 
Exagerările disperării

Deschid uşa

(această fată indiană scrie că fratele ei a încercat să se spânzure
cu o curea chiar după două săptămâni de când celălalt frate al ei s-a spânzurat

şi acest bărbat indian ne spune că, pe când era la internat, cinci preoţi
l-au dus într-o cameră şi l-au violat în mod repetat

şi această indiancă fără un adăpost cerşeşte mărunt, dar atunci când o întreb
despre trib, îmi spune că este fierbinte şi se tot freacă-n faţa mea

şi acest frate indian moare într-un accident de maşină pe acelaşi drum
pe care fratele mare, fratele mic şi fratele mijlociu au murit

şi acest indian fără un adăpost este unchiul unui alt indian
care scrie pentru un mare ziar metropolitan, şi îi ştiu pe amândoi

şi acest copil indian plânge când se aşază să mănânce la masa noastră
pentru că niciodată ai lui nu au stat la aceeaşi masă

şi acest poet indian tremură sub autostradă
şi cerşeşte pentru suficient mărunţiş să-şi cumpere un creion şi-o hârtie

şi acest dansator costumat leşină în timpul sărbătorii powwou
şi se trezeşte dezbrăcat, fără să-şi mai aducă aminte de seara trecută, complet dus

şi aceasta este sora mea, care de ani aşteaptă un vultur, îl primeşte
şi îl adăposteşte împreună cu verii ei, care mai apoi îi spun că a dispărut

şi acesta este tatăl meu, al cărui tată a murit la Okinawa, împuşcat
de un soldat japonez care trebuie că-i semăna foarte mult

şi acesta este tatăl meu, a cărui mamă a murit de tuberculoză
la puţin timp după ce s-a născut, aşa că tatăl meu ar trebui să audă spirite tuşind

şi aceasta este bunica mea care a văzut, înainte de sosirea oamenilor albi,
trei corbi cu gâturi albe, şi aşa a ştiut că Dumnezeu avea să se schimbe)

şi poftesc vântul să intre.

joi, 10 mai 2012

să ne fie cald și să zâmbim/să ne fie rău și să nu știm


1. spune-ne nişte kestii despre tine

În primul rând, nu ştiu cât sunt eu de potrivit pentru un astfel de interviu/chestionar. Chiar şi aşa, într-un format mai casual. CV meu literar e blank. În afară de zona online, unde am fost activ câţiva ani mai mult din joacă, şi de anul trecut mai “serios”/receptiv, nu prea am tangenţe cu lumea literară. Şi nu din dispreţ sau timiditate, dar probabil aş fi nevoit să investesc mai mult (timp, energie) dacă m-aş lua cât de puţin în serios. Şi nu cred că îmi permit. Deocamdată, funcţionează ok aşa. Ca să fiu puţin poet, o ţin aşa ca o pasăre într-o volieră: nici n-o las să moară de foame, dar nici nu îi dau voie să zboare (sic!).

*Am fost crescut de bunici, am făcut fotbal vreo nouă ani, şah vreo patru ani, am avut câteva tentative şi cu pictura, dar mai mult de dragul cuiva, deci n-a ţinut mult. Şi de un an şi mai bine, cu întreruperi, scriu poezie. Pe FDL şi Hyperliteratura. Chestia cu literatura, dacă e să găsesc un vinovat, se datorează oarecum indirect bunicii mele. Fiind o femeie foarte credincioasă (adventistă), s-a ţinut de când eram mic să mă iniţieze spiritual în “tainele” Bibliei. În fiecare sâmbătă primeam o nouă broşură + nişte pasaje din Biblie pe care trebuia să le studiez. Cu timpul, am început să caut prin casă şi altceva de citit: reviste, ziare, cărţi de bucate, de apicultură (bunică-miu avea nişte stupi pe lângă Trestiana) şi preferatele mele pe care le-am găsit îngrămădite într-un sertar - almanahurile literare. Prima carte de care îmi amintesc e “Învierea”, de Tolstoi.


2. care-i legătura dintre pariori, singurătate şi poezie?

E mult “material” literar în cazinouri. Găseşti tot felul de oameni acolo. Am muncit vreo şase luni într-un bar cu jocuri de noroc din Bucureşti. Pe lângă Gara de Nord. Când sala era plină şi aveam timp să trag cu ochiul la jucători, mă uităm la ei cu o oarecare fascinaţie. Pentru că mulţi dintre ei veneau pregătiţi să piardă. Căutau un răspuns, o pedeapsă, oricât de aiurea ar suna. Pentru un “jucător”, o specială înseamnă ceva, un dublaj ratat la fel are semnificaţia lui. Era mai mult decât un joc, mai degrabă un fel de exerciţiu de autoevaluare.

 3. câteva ponturi în legătură cu poezia de „mâine” (mie îmi place să o văd ca pe genul ăla de tipă care o arde mai ales prin medii virtuale, adeptă a comunicării de la distanţă, o digeiţă cool & cute, pe metoda amestecă-şi-potriveşte, la bustul gol, conştientă că seducţia a devenit o calitate esenţială)? – a nu te lăsa în vreun fel afectat” de al meu pseudo-manifest.

Nu îmi permit să dau ponturi. Ca şi consumator de poezie, mi-aş dori să fie cineva care s-o mute de la periferie mai spre centru, s-o transforme în ceva cool. S-a săturat lumea de imaginea romantică a poetului: un bărbos mizantrop, schizofrenic, care stă prin bodegi şi scrie despre flori şi pitpalaci. Un poet cool mi se pare Vasile Leac. 

4. intimitate agresivă, 2000+ gen, sau agresivitate sado-maso, atât cât să-ţi placă, sau poate deloc?

Asta e pentru critici. Eu am citit câţiva poeţi douămiişti, dar nu aş şti să spun exact ce e douămiismu’. Curentele literare sunt în general vag definite. Sunt mai mult înclinat spre agresivitate, dar ideal ar fi cum ai zis tu mai sus: “amestecă şi potriveşte.”

5. a toci sau a întoarce cartea de pe o bucă pe alta (aceasta e întrebarea)?

Înţeleg întrebarea doar pe o bucă. Şi nu îmi vine deocamdată nimic deştept să maschez defazaju. Aş opta pentru varianta a doua, pentru că tocitul e pentru tocilari. Şi tocilarii nu ies niciodată artişti. Dar dacă ai un metabolism mai nesimţit, adică eşti puţin idiot, poţi să ajungi departe şi cu toceala. 

Pogo

acum patru zile în timp ce căutam pe google
să aflu mai multe despre Bushido codul războinicilor
japonezi
uşa din cameră s-a deschis încet aşa cum ai răsfoi o pagină
dintr-o enciclopedie groasă şi afară o ploaie mocănească-
pe hol era taică-miu cu lacrimi în ochi pe moment nu am înţeles
nimic şi nici nu eram sigur că vreau
vorbea deja cu frate-miu încercând să îi explice printre lacrimi un om
de 90 kg tremurând ca un copil bătut nu îl mai văzusem de câţiva ani
amândoi la fel de impasibili
ne uitam unul la altul şi nu ştiam ce să îi spunem.
  •  
“v-am pierdut şi pe voi. eu sper că nu.”
am aflat ulterior că femeia cu care trăia de vreo şase ani
l-a părăsit şi s-a tirat în Italia i-a ars hainele şi i-a luat cheile de la casă
la fel cum ne-a lăsat şi el când aveam şase ani şi mă uitam la Caracatiţa-
atunci s-a auzit doar o uşă trântită în urmă
ca bufnitura unei cărţi groase pe ciment (şi mai apoi vociferările mamei în bucătărie,
robinetul deschis, o italiană stâlcită din televizor). la fel cum avea
s-o facă şi acum plecând în Suedia, în construcţii. “când pleci”-l-am întrebat.
“în seara asta. la 1.20 am tren”
  •  
ne-am salutat şi am închis uşa după el. încă mai plângea
în timp ce cobora scările.
nu i-am spus nimic din ce aveam să îi spunem. ne-am întors în cameră:
am închis o uşă, am deschis alta. nu era nici ură, nici  înţelegere.
frate-miu îmi arată o vânătaie la ochiul stâng şi îmi explică despre
dansul Pogo.


Dimineață

Există încrederea. Ca o navă de cabotaj între două promontorii cu oameni

flămânzi așteptând, un tren acvatic fără saboți șerpuind subteran la cele mai

fragile semnale externe. Fără destinație.

Și tu adaugi noaptea, în cele mai recurente vise: compartimente, punți,

cămăruțe, pivnițe. Hărți, traiectorii, arpentaje. Și ei se strecoară printre spărturi

ca niște șobolani și încearcă să îți dărâme. Chiar și cei mai apropiați, în balansul hintei,

cu capul întors în noroi, în strălucirea zâmbetelor din bulboană. În filtrul visului, mixând.

Există dragostea. Ca o fabrică sovietică în care poți să muncești de dimineață

până seară, neîncetat, stahanovist. Doar ca să te convingi că. Dar ajungi mereu

în același pat cu același set de întrebări.

Și ele nu au legătură cu venele tale umflate, cu palmele tale brăzdate de tăieturi.

Cu somnul trupului tău așezat peste mașinăriile de oțel. Ca o lavetă murdară pe

parbrizul unei Dacii 1310, într-o toamnă ploioasă.

Întunericul de afară și becul de 60 wați pâlpâind odată cu visele tale amestecate

în sânge. Un scaun de răchită, și tu privind în gol, fără să spui niciun cuvânt

de ore în șir.

Când se aude scârțăitul autobuzului în stație, se luminează și afară.

Înghiți cheile sau te repezi spre ușă cu o sacoșă în mână.

Înalți un steag pe cea mai frumoasă idee născută în tăcere și te ridici de pe scaun.

Ca un tablou înrămat în carne.


 Supermarket

ca Thom Yorke într-un videoclip infraroşu împingând căruciorul prin toate
culoarele de aproape douăşde minute aici căutând un  potato peeler aşa cum
scrie pe lista de la Carolyn  mai blând astăzi ca niciodată scanez gesturi mişcări
cupluri binoame eşecuri
ca Allen Ginsberg într-Un Supermarket mâncău bătrân îl căutam pe însuşi bărbosul gay
printre tuburi de muştar şi Ketchup Bacardi &Justerini&Brooks să îmi apară ca un duh
simpăticuţ să îmi vorbească de sensul meditaţiei şi promoţii magice „sari un gard şi hop
eşti Tu în fundul gol şi Poezia!” atât de simplu? vânzătoarea cu buze cărnoase şi vânzătoarea
cu şolduri late mă uităm la fundul ei în timp ce pleca să îmi cântărească nectarinele intri şi ieşi
cum ar fi? să ne prindă un seism aici un cataclism de mari proporţii sfârşitul Lumii şi un zeu de
carton să se pogoare printre raioane să ne înşire păcatele pe galantare m-aş simţi mai viu ca niciodată
mai bărbat decât atunci când am lovit un poliţist cu pumnul în meclă intri si iesi când ieşeam dis-de
dimineaţă din cazinou apăsam cu palma aerul caşicum aş mângâia o cariatidă de fum până te obişnuieşti
acasă epiderma tastaturii prăfuită până te obişnuieşti becul din cameră  Inbox 2 mesaje spaima ta neagră
ca un şobolan strecurat printre crăpături pe care o descoperi într-o seară când te blochezi la telefon
Marile Proiecţii ale copilăriei ca nişte viniete aşezate pe capitole într-o Carte Mare. ar trebui să spun Stop!
şi să merg mai departe. să îmi beau laptele cu aminoacizi pe balcon. să termin Fiesta lui Hemingway
să ascult muzică. şi spun „Hop!” dar nu ajung nicăieri.


Fosfene

în cazinouri vei găsi doar oameni singuri
m-am închis într-o seară în baie
şi am rămas aşa până când cocoşul cântă de trei ori
nu mai ştiu de cine îmi era teamă sau faţă de cine am greşit
îmi curăţam limbajul ca o armă de vânătoare apropiam cuţitul
în faţa oglinzii prin turbărie prin stufăriş scufundat în sine ca într-un
cheson de aer am aşteptat să ţipe cineva în stradă
  •  
în cazinouri vei găsi doar oameni singuri
au ieşit în stradă pentru că aşa li s-a spus
să iasă în stradă cu pancarte şi megafoane
să lupte împotriva lor sau împotriva cui?
au năvălit peste tine într-o seară de august
cu cagule pe faţă şi bâte de baseball te-au tâlhărit
ţi-au violat mama unul din ei s-a împiedicat pe hol
l-ai privit în ochi ghemuit într-un colţ pentru prima oară
te-ai întrebat de ce cine suntem fratele mai mic al unei
familii destrămate
  •  
în cazinouri vei găsi doar oameni singuri
la patruş de ani în chilerul unei case părăsite de la ţară
sau poate e şi ăsta doar un mod în care să îţi proiectezi ratarea
mâncând şi bând pe datorie cu o femeie grasă pe genunchi
o carte aruncată pe pat
şi radioul pe frecvenţe variabile ca un câine coolie schelălăind
după o gheată în stomac-
  •  
am urcat pe deal prin troienile de zăpadă cu căştile pe urechi creastă punk
nebărbierit de câteva zile foiţele de O.C.B şi 2 grame în buzunarul de la geacă
am auzit revoluţia pe undele theta am luat prima ţeapă şi am dat mai departe
au ieşit în stradă pentru că aşa li s-a spus să iasă în stradă
cu pancarte şi megafoane să lupte împotriva lor sau împotriva cui?
am văzut revoluţia bobinată pe marile proiectoare ale subconştientului colectiv
am hoinărit dintr-o sală în alta roşie neagră neagră roşie
aşteptând un semn sau un colet pe care să îl trimit mai departe
aşteptând un satelit prăbuşit în centrul oraşului cu instrucţiuni
exacte despre viitor-
  •  
am văzut lumina şi întunericul
la interval de câteva fosfene
remuşcarea şi spaima ca nişte
lighioane adulmecând carnea
prin turbărie prin stufăriş
tropii strălucitori-
am aşteptat să ţipe cineva
în stradă

în stradă

marți, 8 mai 2012

Shame


unghiurile camerei de filmat sunt clinice, prezentarea lui Brandon este de multe ori documentaristică, ferindu-se de inflexiunile judecăţilor morale. actul sexual/ orgasmul este privat de resorturile hedoniste, fiind doar un scurt moment de respiro, amânarea temporară a unui efort sisific, ce capătă dimensiuni coşmareşti pe adicţie. ritmul unei astfel de existenţe se desfăşoară într-un sincron sub-teran cu melodia interpretată de Sissy, un "New York, New York" pe un tempo lent, aproape o lamentaţie (unul dintre momentele foarte intense ale filmului de altfel, în care temperatura afectivă este în creştere). mare parte din film este construită din ceea ce Deleuze numea imagini-afect, din micro-mişcări pe câmpuri imobile, fiecare eliberare a trăsăturii din schemă devenind astfel mult mai intensă, mişcarea de translaţie devenind una de expresie. în lumina adicţiei industria sexului îşi relevă mecanica lipsită de erotism, actele sexuale fiind private de semnificaţie (implicaţiile emoţionale destabilizează – fie că e vorba despre colega de la birou cu care Brandon se întâlneşte, sau de sora lui Sissy). dacă relaţia dintre cei doi fraţi este atât de tensionată, ea este aşa nu pentru că ar fi lipsită de iubire (din contră aş spune), ci pentru că Brandon se simte expus de fiecare dată când îşi întâlneşte sora, instabilitatea ei emoţională scoate la iveală ceea ce el încearcă cu disperare să ţină sub control. iar istoria familială a celor doi pare a fi avut o contribuţie decisivă în acest sens (existenţa părinţilor este păstrată sub tăcere): “we aren’t bad people; we’re just from a bad place.” unii au mers pe anumite “indicii” privind o ipotetică relaţie incestuoasă, însă, în ceea ce ma priveşte, scenele care îi implică doar pe fraţi sunt singurele în care Brandon încearcă eliberarea de adicţie, chinuitoare, şi prin urmare dând naştere la tot felul de complicaţii. aşa cum mărturisea într-un interviu regizorul Steve McQueen, personajul pe care l-a creat “nu este un ciudat, un personaj exotic, este unul dintre noi.” dilema lui este o dilemă umană, dilema unor fiinţe moraliste, dar care nu sunt morale (Steve McQueen). 

luni, 7 mai 2012

din întâmplare (3)

Martha zice că pe la vechii greci întâmplarea (sau ceea ce filosofii numesc la fitze contingenţa) ar fi fost, cum altfel, de două feluri:


  1. contingenţa externă
-         ce provine din lumea care ne înconjoară şi
-         o altă formă a contingenţei la care suntem susceptibili, se manifestă prin intermediul propriului sistem de valori, ca bunuri exterioare” (prietenie, dragoste, activitate politică, proprietatea/ lucrurile pe care le posezi), vulnerabile în sine, însă, preţuite ca şi contribuţii la o viaţă bună;
  1. contingenţa internăpărţile iraţionale ale sufletului”: poftele/ instinctele, sentimentele, emoţiile, ca “legături puternice cu o lume a riscului şi a schimbării.” (pg. 7), instabile în însăşi structura lor, care ne leagă de o lume a obiectelor perisabile şi ne confruntă cu riscul pierderii şi cu pericolul conflictului.
şi mai zice tot ea, că grecii, atunci când au dat de înţelepciune, nu s-au împăcat prea bine cu vulnerabilitatea la care te expune DESTINUL, aşa că i-au creat un adversar pe măsură - RAŢIUNEA, însă, alături de acest efort de a înlătura contingenţa din existenţa umană a stat în permanenţă sentimentul viu al unei anumite frumuseţi a ceea ce este contingent şi supus transformării, a unui anumit ataşament faţă de acest caracter riscant şi deschis, specific umanităţii empirice. dar să le spunem noi treaba asta filosofilor. mai multe despre ce a produs fabrica raţiunii în războiul cu Moirele scrie-n carte (dacă nu în viaţa asta, cel puţin în cea următoare, sper să o termin; cum mi-o fi SOARTA).

miercuri, 2 mai 2012

sculele cinefilului amator - CU FILMUL LA PSIHANALIST

Din trusa noastră teoretică, în cel de-al doilea episod al rubricii îl avem pe Richard Allen cu al său Psychoanalytic Film Theory.
 
Filmele “spun ce au de spus prin intermediul a ceea ce lasă nespus, revelând lipsurile lor constitutive; acestea nu sunt nici greşeli, nici minciuni ale autorului; acestea sunt absenţe structurale,…nespusul inclus în spus şi necesar constituirii acestuia” (Pierre Macherey).
 
Unii teoreticieni scot în evidenţă asemănarea dintre film şi vis, teoria psihanalitică explicând maniera în care filmul acţionează asupra minţii spectatorului, ca o imagine asemănătoare ecranului pe care ne putem imagina că visele noastre sunt proiectate (Eberwein). Ficţiunile vizuale ale culturii de masă funcţionează ca ficţiuni colective în interpretarea altor teoreticieni, filmul constituind maniera prin care acestea încearcă să fie împlinite.

Pentru Lacan, “din cauză că subiectul nu este nimic din punct de vedere metafizic, subiectul este ficţiunea necesară fabricată întru reprezentare” (pg.127-128).
Rădăcinile teoriei lui Lacan se află în filosofia lui Hegel şi în cea a lui Sartre. Pentru Sartre conştiinţa de sine umană este definită de continua luptă dintre fiinţa-sa-pentru-sine, ce exprimă libertatea absolută, mobilitatea, transformarea şi schimbarea, şi fiinţa-în-sine. În reaua-credinţă, pentru-sinele se defineşte ca entitate într-o manieră inautentică. Atunci când mă reprezint unei alte fiinţe-pentru-sine (exprimându-mi dorinţa pentru aceasta), o fac într-o manieră inautentică în mod necesar, fixat fiind în privirea celuilalt ca o fiinţă-în-sine. Acest proces continuu de alienare este stabilizat în filosofia sartriană doar de către privirea unui al treilea (ordinea socială ca un întreg), aparenta echivalenţă dintre sine şi celălalt ce oferă iluzia comunităţii.
“Dialectica fiinţei-în-sine şi cea a fiinţei-pentru-sine este redistribuită de către Lacan (via Heidegger) în drama subiectului în faţa oglinzii celuilalt” (pg.127). Ceea ce subiectul recunoaşte în privirea celuilalt este “armura unei identităţi alienate”. “Al treilea termen” este identificat de Lacan ca structură a semnificaţiei produsă de către limbaj şi cultură (Celalalt), în care subiectul descoperă o identitate fictivă, costul acestei descoperiri constituindu-l cimentarea alienării-de-sine. Castrarea constituie o metafizică “lipsă-de-fiinţă”, permanentizată în înţelegerea de sine a subiectului ce îşi însuşeşte limbajul şi cultura prin identificarea cu tatăl.

Pentru Louis Baudry, spectatorul este captivat de o “impresie”, de o iluzie a realităţii în cinema. Imaginile percepute sunt imaginate ca fiind reale, drept percepţia ne-mediată a lumii. “Ceea ce se manifestă aici este funcţia specifică împlinită de cinema ca suport şi instrument al ideologiei. Constituie “subiectul” prin delimitarea iluzorică a unui centru – indiferent că este un dumnezeu sau alt substitut” (Baudry).

marți, 1 mai 2012

care-i treaba cu trupul


Cei interesaţi de tendinţele filosofice ştiu că de ceva vreme asistăm la o adevărată redescoperire a trupului în filosofia creştină, vinovaţi” pentru acest lucru fiind filosofi precum Jean-Luc Marion, Michel Henry sau Jean-Yves Lacoste (de pe poziţii fenomenologice mai ales), şi teologi precum Olivier Clément, cu a cărui perspectivă, din Trupul morţii şi al slavei (ed. Christiana, 1996), ne vom familiariza ceva mai mult. Până şi titlul unor lucrări - Taina iubirii (Pavel Evdochimov), Un singur trup (Michel Philippe Laroche) sau Iubire şi senzualitate (Georges Habra) – ne indică faptul că o deplasare de paradigmă a avut loc (chiar dacă discursul rămâne unul tradiţionalist mai ales, uneori periferic, de simptom al unui discurs filosofic insuficient internalizat/ înţeles). Nu este însă inutil să subliniem care sunt premisele teologice pentru această reinterpretare pe care o cunoaşte trupul “creştin”.

-         distincţia dintre ceea ce Jean-Yves Lacoste numea “eu empiric” şi “eu eschatologic” face parte din discursul creştin de la bun început. în această privinţă, textul din Epistola către Romani (7, 14-25) este unul fundamental: “cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului.” (7, 25). caracterul acesta tensionat al alcătuirii fiinţei umane cunoaşte suişurile şi coborâşurile lui în plan moral, momentele lui de vinovăţie şi de împăcare, însă, adevărata rezolvare nu este posibilă în viziune paulină decât dintr-o perspectivă eschatologică, la schimbarea trupului firesc în trup duhovnicesc – la ultima prefacere a trupului (atâta timp cât va fi afectată de puterea morţii, fiinţa umană se află şi sub influenţa puterii păcatului).
-         în patristică discursul acesta suferă de cele mai multe ori influenţa unei filosofii care nu a reuşit să se împace cu “părţile iraţionale ale sufletului” aproape niciodată – filosofia greacă, iar “în antropologie urmele dualismului persistă mai mult decât în cosmologie.” (Tomáš Špidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin). s-ar putea spune că o religie a întrupării şi a învierii, plus conflictele dogmatice pe care le-a avut cu gnosticismul, are menirea de a feri o religie de capcanele ecuaţiei soma-sema (al trupului privit ca o închisoare a sufletului), însă, din punctul de vedere al istoriei gândirii, lucrurile nu au stat deloc aşa. de la concepţia despre om ca “o fiinţă dublă” (Atenagora), la imposibiliatea de a mai înţelege amestecul problematic dintre carnal şi spiritual (ca planuri distincte ontologic vorbind), nu a mai fost decât un pas. trupul-mocirlă, trupul-străin, trupul care “nu este eu însumi”, trupul – dispreţuit, maltratat, omorât, nu reprezintă altceva decât epifenomene ale unei moşteniri filosofice adaptată religios.
-         şi în discursul tradiţional dihotomia suflet-trup continuă să îşi păstreze caracterul de dogmă de la sine înţeleasă. astfel, chiar dacă ţine să ne avertizeze în prealabil că, folosindu-se de simbolistica “hainelor de piele” (Facerea 3, 21) teologia nu se referă la trup (soma), toate atributele pe care Panayotis Nellas (Omul – animal îndumnezeit) le preia din patristică şi le atribuie corporalului, ne face să avem puţine dubii în privinţa reticienţei/ incapacităţii teologice de a depăşi un dualism total “depăşit” din punct de vedere filosofic (cel puţin în antropologie). mortalitatea (existenţa ca amânare a morţii), natura iraţională, instinctivitatea, viaţa biologică, plăcerea chiar (limitată/ îmblânzită în scopul reproducerii), îmbrăcarea materialităţii (terminologie destul de origenistă totuşi pentru un “ortodox”), toate acestea nu sunt decât caracteristici ale omului de după “cădere”, şi nu “natura lui originară”.

Ce face Olivier Clément cu această “moştenire”? În Trupul morţii şi al slavei, autorul subliniază de la bun început că “dialectica trupului şi duhului se revelează ca dualism existenţial şi nicidecum ontologic.Trupul este “omul întreg”, eu în lume, “cel prin care mă ofer privirii celuilalt”, manifestarea, limbajul unei persoane, “omul în fragila sa libertate.Duhul omului nu este altceva, ci este identificat de teologul francez cu o deschidere a trupului în plan duhovnicesc. Trupul reprezintă însă, şi toată ambiguitatea lumii - cu origini divine (bună/ frumoasă), dar în acelaşi timp, şi un loc al morţii sub toate formele ei (a fi un trup înseamnă a fi expus rănirii/ distrugerii). Astfel, din acest punct de vedere, nu este greşit nici a considera că “trupul meu este eu şi, în acelaşi timp, nu este”, ne spune Olivier Clément.

-         în absenţa “deschiderii” duhovniceşti trupul “nu este eu”, păstrându-se în lume numai prin realitatea sa trupească, ca “mărginire închisă, pecetluită de moarte”, despărţit de ceea ce-i este originar, inexpresiv (prin artă, ritual, prin tot ceea ce face trupul trebuie să exprime caracterul dialogal al lumii; astfel, referindu-se la dimensiunea erotică a fiinţei umane, autorul ne spune că “nu suntem demni de sexualitatea noastră, pentru că folosim acest limbaj când nu avem nimic, sau aproape nimic, să ne spunem”).
-         dacă putem vorbi de un “trup care este eu”, putem face acest lucru privindu-l ca anticipare a trupului învierii/ a trupului slavei. acest lucru este posibil prin întruparea, pătimirea şi învierea cristică, adică prin transformarea trupului cristic în trup euharistic, un trup al comuniunii, de care creştinul se împărtăşeşte făcându-şi ucenicia ca trup liturgic.

Dar (mai ales) cele din urmă sunt elemente ce ţin exclusiv de o credinţă ce urmează convertirii, nu foarte transparente pentru cineva nefamiliarizat cu terminologia teologică, pe care nu insistăm, pentru că cei mai mulţi dintre noi nu mai suntem creştini, însă, asta nu înseamnă că gândirea creştină şi-a pierdut complet relevanţa, mai ales că în raporturile pe care le întreţinem cu creştinismul, trebuie să fim conştienţi că jucăm” pe terenul” lui, cu el sau (mai ales) împotriva.