vineri, 24 august 2012

la mama vlahie


el este KorbeaPleatăneagră. sub poza despre care Roland Barthes a spus că ar vrea să o aprofundeze nu ca pe o problemă, ci ca pe o suferință, întrebări/ răspunsuri/ texte.


 
1) descrie-mi puţin sudul/ pe sudişti, şi cum influenţeaza treaba asta mâna care scrie.

Sudist e mă-ta. Muntenia e hiperromânia din interiorul (meh, sudul) României. Orice e general valabil la români ca naţie, la munteni e îngroşat până la paroxism. Mâna din ţara Muntenia scrie liberă şi singură. Cealaltă mână din ţara Muntenia va duce seminţe la gură, invariabil, fie că posesorul asistă sau joacă fotbal, handbal, plânge la mormântul mamei, se masturbează sau face chirurgie pe cord deschis.  Şi asta pentru că muntenii sunt absolut țicniţi, de o ţicneală care variază de la fantezie utopică şi naripată până la isteria posacă şi maladivă a unei văduve care ţine sângele răposatului trei zile în gură ca să-l deşire într-un scuipat lung pe patrafirul popii (care btw, a crăpat pe loc). Muntenii să-nnebunesc după poveşti din astea, cu d-astea cresc, le auzi la scările de bloc, în gări pănă vine trenul şi după beţie; fiecare are una-două. Nu-i copil să n-audă cum a lăsat mortu’ floarea dejtelor în făina de lângă el, cum a vorbit unu cu pământu’ şi pământu’ l-a-njurat dă morţi şi a început să-i scoată unu câte unu să se ştie despre cine e vorba, cum aleargă în fiecare noapte şase cai deşelaţi să se-nece în nuj care mlaştină, cât de nebună era Sicuţa care avea o poală dă sute d-alea dă fier şi le zdrăngănea până făcea migrenă la pizdă urlând cât dă bogată e, şi cum nimeni nu ştie când o să vină spaţienii, despre ultimul buş al americii şi bulgarii tonţi cu coaili dă bivoliţă dar almintrilea tonţi. E o grefă ciudată de morb nordic, de morgă d’a lu Poe pe o veselie meridională. Ceea ce o face cu atât mai subtilă şi mai futută, căci părem destul de plicticoşi şi normali la cap. Puţini s-au prins de fărâma asta de specific, pântre care Matei”u”scurt Caragiale (care avea fantezii despre cum o să-i fută ibovnica urâtă golanii în Cişmegiu) şi Delavrancea (care e criminal de underrated, şi sper că l-ai citit, căci te-am futut bine la cap cu asta), cu cică “zolismul” lui care e de fapt muntenism curat. În “Apă şi foc” arde mahalaua şi babele chirăie, iar un copil se-ntoarce după pârjol să doarmă în cenuşa caldă a mă-sii (evident, carbonizată). Ah, îmi dau lacrimile dă nostalgie... Scriitorii ăştia doi m-au influenţat o groază.
Muntenii sunt plictisiţi by default, de la contabilii somnolenţi până la ucigaşii în serie care sug noradrenalina din suprarenalele victimelor şi apoi fac bungee. Apoi, nu au genul ăla de frică habotnică de Dumnezeu pe care o au moldovenii (care nu trece decât la beţie) sau de ruşine de gura lumii şi civism conformist pe care îl au ardelenii. Dacă le pare rău de ceva sau nu fac ceva, singurele motive pentru care n-o fac e pentru că nu le convine sau e împotriva principiilor lor, şi atât. Reversul medaliei e că nu au nicio oprelişte ca să nu facă tâmpenii enorme şi boacăne epice, pentru care – paradoxal în orice alt loc – rămân adulaţi. La înmormântări se înşiră că Vochiţa a fost o mamă bună şi o soţie iubitoare, dar toţi îşi amintesc cum s-a îmbătat după nuntă şi şi-a frecat pizda de capul chel al naşului adormit; că venerabilul dascăl Ţintea Ion a contribuit la dezvoltarea spirituală şi propăşirea blablabla, când toate babele se umezesc amintindu-şi că avea pula aşa de lungă că şi-o prinsese cu o jartea dă crac şi înghiontea cu ea în cur fetele la practică agricolă, de prăşeau instant opt brazde; şi plâng sincer de dorul lor pentru chestiile astea. Ca s-o dau în vorbe dân cărţi, suferim dă o estetică bine de tot descătuşată de morală, şi foarte sensibilă la ridicol. Poate ăsta e şi motivul pentru care atunci când văd pă unu dându-şi labă pă stradă ziuanamiazamare nu vâr asta în fundul subconştientului (subconştientul meu are o rozetă strâmtă), ci mă gândesc “la dreacu, aş putea construi un poem în juru’ la căcatu’ ăsta”.

2) au aia de la Paraziţii o melodie despre tot felul de locuri/ ipostaze în care poţi s-o mierleşti. spune-mi câte ceva despre poezia acestor locuri.

Da, au. Deşi eu prefer mierlitului o cordeală corbească. Felul în care seara miroase a oo jumeri în untură şi a ciorbă de roşii. Felul în care înainte să cumperi îţi taie cep la pepene cu cheia dacă n-are cuţit. Felul în care semiţigăncile din cartierul meu strigă sarcastic că m-ar fute aşea în timp ce îşi iau de la grădiniţă puradeii. Felul în care bunică-miu o ciupea chiar şi la 80 de ani dă cur pe bunică-mea de faţă cu musafirii şi-i zicea să scuture din făcătorul de bani. Felul în care azi dimineaţă au venit dă la primărie unu cu una să taie un nuc iar ăla sărea ca o balerină cu drujba într-o mână să taie ramurile mai înalte în timp ce tipa îşi punea perechi de nuci crude pe pubis strigând că are coaie verzi. Felul în care ştim să spunem pulampizdă la vârste mai fragede decât restul ţării, dar tânjim sincer după liubov adevărat şi pârjolitor. Mărar.

3) Alien sau Predator?

Guilty Gear X2 Reload The Midnight Carnival. Dacă nu mă crezi, joacă-l. Am prostul obicei de a adormi la filme şi a mă uita la căcaturi fără niciun gust. Singurele trilogii pe care le-am văzut au fost Porky şi How High (spun asta doar pentru că ştiu că Vlad va citi interviul şi se insterizează când aude vorbindu-se chiar şi numai despre un inexistent How High 2)

4) femeia sau un film porno?

Nu văd o dihotomie atât de prăpăstioasă încât să trebuiască să aleg. Voi iubi mereu cardurile mele microsd cu porno de casă ascunse printre boabe de fasole într-un borcan. Dar îmi iubesc zâna mai mult, iar iahnia aia a fost delicioasă.

5) şi ca sa încheiem într-o nota apocaliptica (ca tot e unul din anii în care ni se spune ca nu mai apucam anul), când ce va sa vie va veni, cum crezi ca va fi?

Dumnezeu o să zică că gata bă prea sunteţi muişti vă lăbiţi pă icoane degeneraţilor şi daţi data înapoi la shareware-uri ca să le mai folosiţi o dată şi apoi o să ne dea o dată exactă. Noi vom aştepta data exactă, jumate ca nişte sfinţi, jumate continuând să piseze usturoi cu bustul lui Iisus pătimind şi apoi vârâdu-şi ostropelul în cur în efluvii spumoase. Va sosi data, şi ceasul se va împlini. Vom număra cinci patru trei doi unu. Nu se va întâmpla absolut nimic. Ne vom fute care cu cine prinde, uşuraţi că am scăpat, îndesându-ne macroclitorisurile în anusuri prolapsate monstruos, ca nişte râme care se căznesc să intre în cochilia unui melc chircit în bale verzui în centrul ei. Dar ţeapă la vreo trei ore şi şaptişpe minute după aia vor veni peste noi îngeri mari şi crăcănaţi care au dinţi dă titaniu pă pulile lor enorme şi le învârt ca nişte drujbe şi Super Mecha Death Christ version 2k12 beta bitch şi vor ejacula pe noi taman când căţelim mai avan spermă mnezeiască şi verzuie ca borala lui Reptile din Mortal Kombat trei. Carnea o să ni se vaporizeze pă oase ca un fum peste ape, şi are să fie foc în ceruri dum-dum-duuum dum-dum-duduum toţi ştim rifful ăsta. Gemetele se vor preface în scântece de cutiuţă muzicală cu perişori de oţel pătat. În Fa# frigian. Din noi va rămâne doar un caiet de matematică din anii ’80 cu ghilimele prost folosite pe coperţi AZI LA LEU UN CEC DE PUI MÂINE EL VA FACE “PUI” visat de un copil cu carotide prea proeminente dintr-o altă Etiopie dintr-un alt pământ. Va fi SO FUCKIN COOL, ca orice lucru imposibil de retrăit şi pe care n-o să-l mai aibă cine evoca.

îl cheamă
mijarie are ochii
dă calcan congelat lovit dă colțu mesii
are pateu mărășești întărit în barbă
aprinde chiștoace te prinde dă mână când nu vrei
din mână îi iese mereu un fel dă zeamă căcănie
ridică arătătoru fără o falangă în sus în jurul
lui gravitează planeta saturn senseii își trag mustățile printre dejte
cum ai curăța brânza după o macaroană
BĂ COIȚE DACĂ AM ÎMVĂȚATÎÎ UN LUCRU ÎN VEAȚAASTAAMEA E CĂĂ
și caută să-ți stingă țigarea în noada curului
TE ARDENCURRR

fugi mijarie fugi îi
bufnește sângele pă nas ca ultima spârcâială
dântr-o sticlă de ketchup
și ca boosterele unei rachete ce străpunge stratosfera
i să desprinde mucii întăriți dân buzunarele întoarse
și lasă în urmă tălpile de la adidași
gâfâie
tot
mai
încet
și
OMGDEUNDEPULAMEAAAPĂRUTRÂPAASTA
mijarie scoate markeru și scrie pă un carton AULIU
și cade
dumnezeu apasă disperat down forward low punch

deșirat ca o pisică întinsă pe roți
pântre ciulini și scrum de grătare
mijarie mângâie în somn curul sticlelor dă cozia
ca pă niște buci visează
la locul ăla minunat în care
poți să te caci în timp ce sări și rămâi în aer
locul ăla în care poți fi
cu adevărat liber

Vin să te iau de la gară
decizii de 9
secunde atât ia liftului să coboare de la 3
la parter tre’ să fii cu ochii în 4

capul apăsat de ceafă desprinde-ți cu incisivii coaja
de pe buze oricât de lung ai părul korbea
tot se ridică pe sub el cuta aia grețoasă de carne
jaboul de chel șaormar infundă-ți ochii în pumni
frânează bustrofedonul de diademe rubinii ce-ți înoată
spre adâncul orbitelor, în apele globilor
sclerotica e un lac înghețat cu copaci dă sânge
sentimentul acela când pleoapele sunt lentile de contact opace
împroșcate cu fractali

decizii de 7
secunde atât ia liftului să coboare de la 2
la parter tre’ să țin de 6

lumina începe să sfârâie firele de păr
dancers to a discordant system
mă privesc în ochi cu peretele două
piese de puzzle de carne și fier pulpele mele
își amintesc tăria fildeșie de șolduri de femeie oase
iliace fluturi prea sfinți să stea carne între ei
și piele avea fața albă înflorată cu buze avea
cămașa albă înflorată cu sânge și gloanțele
i-au desfăcut mânecile și au învățat-o să danseze
clintind-o cu câte un milimetru
sentimentul acela inert de puf de
păpădie dansând în câmp electric

decizii de 2
secunde atât ia liftului să coboare de la 1
la parter ce căcat să se oprească îi ia 3

gânduri ca biletele de sinucidere ale retardaților
majuscule întoarse patos de patois
ÂNTOTDEAUNA TE V-OI IUBII MĂ UOMOR
CA SĂ FI PRECISĂ CĂ AȘA IE
n-am cuvinte muntenești să te alint noi știm doar
dă sandilăi paceaure ceanclii hăndrălăi hadâmbi haladiți
chiloții ar trebui să aibă tranșee pentru
pulă o cută delicată de cutie de ustensile
pentru tabieturi domnești tapetată cu catifea roșie
chiloții mei sunt un dormitor de fete
care se bat cu perne ho fă ireațaledreacu
s-ar putea să nu am timp să-mi aranjez cum trebe coaiele
sentimentul acela când șlițul tău le zâmbește bătrânelor consternate

ies

calea mănăstur se lăbărțează ca un scris urât
încetinesc ca un ceasornic lichefiat autobuzul
se plimbă prin zăpadă ca un deget prin praf
dar viu negreșit min qvinne îmi vei spune în brațele tale mă
simt ca scorțișoara dintr-un măr copt și vom lenevi încă o zi
fără să știm dacă isaia se pronuță cu i lung sau scurt

la mama vlahie
îți mulțumesc pentru felul ăla sexi în care apune soarele în tine
peste căpițe peste orașele ca niște dinți sparți peste țiglele negre din copșa mică
peste nisipul jumate scrum de țigară din vama veche cu urme de tălpi și cururi
în pomeții roșii în pomeții palizi în pomeții negri
ai tuturor țâncilor dă p-aicișa în bălțile cu puțină benzină
ce se deșiră în bale curcubeene
în flori, în ochi, pe buze, ori morminte
și nu aș vrea drăguță să-mi roază carnea alți viermi decât ai tăi

îți mulțumesc pentru toate jmenurile pe care le știu
îți mulțumesc că m-ai învățat să îndes rotundu cheii
în cărucioarele de la supermarket in your face 50 de bani
acum știu să cântăresc la autoservire să lipesc bonul pe palmă
și să mai bag un chil de portocale în pungă
îți mulțumesc că știu pe de rost patternurile compostoarelor
din 9 și din 24 și cum să mă prefac arab și dacă nu merge să
lovesc controloarele peste țâte și să săr la prima stație
îți mulțumesc pentru site-urile de mică publicitate unde fără
întrebări pot să dau anunțuri porno cu numele târfelor care au
fost suficient de târfe cât să-mi dea numărul dar nu îndeajuns de panarame
cât să mă fută îți mulțumesc pentru piețele tale care miros a ciorbă a must a stână
pentru amiezile statice în care pepenii răscopți țiuie ca niște ceainice
și scuipatul meu ce sublimează vara și slujba de înviere cu îngerul ce păzea mormântul
iar haaaina lui era albăăă precum zăpadaaaaa
și cei șapte pitiiiici nu pup anafură nici anu ăsta
îți mulțumesc pentru dragostele dă mahalăli
în flori, în ochi, pe buze, ori morminte
ca niște beri la jumate cu sticle pă care nu le returnez niciodată

îți mulțumesc că mă aștepți când vin înăcrit după sesiune acasă
și dosești napolitane pentru mine deși ai diabet deși am douăj și dă ani
și mă întrebi de ce am blugii rupți în genunchi așa e modelu și mă
rogi să potrivesc radioul pă românia actualități și să-ți povestesc de țara
ardeal unde pun cartofi în pâine
în flori, în ochi, pe buze, ori mor… taci în măta blaga
parcă erai mut ca o lebădă
și molfăi felia cam tare pă care ți-am adus-o ca și cum ar fi
ha mai smecheră prăjitură.

dar e timpul să muști. chiar și cu gingiile

căci vine
suflul fricii îmi zboară măduva din oase
pogorându-se dintr-o amanita muscaria de flăcări
cu maieul numai zdrențe și sânge
mă-nmoi, biscuit în ceai fierbinte de tei
și toată mobila e neagră – pe canapea:
bălți de onix topit – degetele mele lasă unde
tu vino și mă ascunde

căci vine – furtuna sparge geamuri în depărtare
împroșcând pereții cu cioburi – vine lăsând în urmă
curcubee de hemolimfă, clinchetind din fiecare segment
al corpului, cu șaișpe fotoreceptori, puverizând lumina sub apă
ca o stomatopodă ce-și rotește ochii în pedunculi
curios și crud

mă voi lipi de perete, mă voi face greu de scos
ca o crustă de nes întărit pe inoxul linguriței
ca un ac pe fund de sertar, rătăcit între nasturi
de ebonită, creme râncede și ațe
tu ține-mă-n brațe

aprinde lanterna subțire și dă-mi să o țin
floare de fosfor verzui, căci lumina e morfină
foșnește-mi foi de paris match, cu miros
de scorțișoară și plicuri de ceai, și ține de pendulul ceasului
și derulează-mi casetele pe deget
și strânge-mă la piept să nu privesc în spate
și ascunde-mă-n brațe
frate.

poem aglomerat despre muncipiul ploesci
îmi place
dă tine ploesci ca de un văr retardat dă
care râdem cu toţii dar ne
dă coltucuri dă
pâine caldă si ne povesteşte
dă cum s-a îndragostit în spital dă
o fată plapânda aşa ar zice dacă ar şti cuvantul
dar zice doar deşirată şi noi hohotim
why am i getting sidetracked
dă patiseriile tale năpădite dă
viespi
dă unde am luat ăle mai bune clătite dân lume doar usor prăfuite dă
făină 80 dă bani bucata ai auzit siddhartha cu gem
dă căpsune i chitre i gutui i mere i naramze i prune
mergând conspicuu pă lângă mahalaua pielari unde ar putea trăi toţi adevăratii arnoteni
i liceence ciripind amestecand fatăăă cu obviously pulpele lor mătuite
dă colanţi dă
culoarea cafelei cu lapte în care aş amesteca îndelung nu fugiţi nu faceţi ca vrăbiile
dă pă pervaz d-azdimineaţă la naiba barbă dă
pedofil la naiba Korbea dă ce nu poţi arăta ca un om cumsecade
ca femeea la 50 îmbrăcată în pastel agăţată
dă bara tramvaiului hurducături frânturi dă
conversaţie miros
dă nalbă si găini udate cu propriul sânge ‘dă
ce e mai mare d-aia e mai flască’
ce spuneaţi doamnă?
OH LUL WTF

surorile tale să
joacă tăcute cu păpuși
dă porţelan doar a ta e
dă paie doar tu bâgui cântece dă
dăsfrâu fără şă ştii bine ce-nseamnă
dar singură suflarea ta e atât
dă caldă incât topeşte maci în geamul îngheţat chipul străveziu dă
ceară picură
supt dogoare supt
sorii aprinsi în buricele deştelor tale
tu plângi şi rămâi păpuşă-n locul ei
lacrimile tale sfârâie
pă obraji păsat sărit în vatră pă
tine nu te-a îmbrăcat altă purpură
dăcât ruşinea.

te iubesc, Vlahie
cu deznădejdea ibovnicului ce-adoarme
moale şi neputincios între pulpe uscate

luni, 20 august 2012

sculele cinefilului amator - ENUNȚ ȘI NARAȚIUNE


Pentru cel de-al treilea episod al rubricii îi avem drept pedagogi pe Andre Gaudreault & Francois Jost.


Nu există povești fără povestitor. Spre deosebire de roman însă, filmul, în loc de a spune, poate arăta o acțiune, instanța discursivă fiind mult mai puțin evidentă în acest caz (fără mediere însă, nu am fi putut să vedem).

Întrebarea cheie ce trebuie pusă este: naratologia ar trebui să pornească de la percepția spectatorului sau ar trebui căutate instanțele narative capabile de a explica textualitatea filmului?

Filmele se sprijină în genere pe două instanțe narative:

  1. personajele ce ne spun, din interiorul filmului, într-o manieră deschisă povestirile orale sau scrise și
  2. “marele creator de imagini” (ex. un personaj fictiv, invizibil ce întoarce foile unui album-foto atrăgându-ne atenția asupra unui anumit element), care nu se arată.

Benveniste distinge între istorie și discurs/poveste. Daca în poveste evenimentele par a se relata de la sine, discursul presupune un vorbitor și un ascultător. Pentru Genette, “opoziția dintre poveste și discurs nu este atât o graniță absolută cât un produs al percepției…Nici o poveste nu poate exista fără discurs” (pg.47). Discursul poate fi însă privit ca un soi de chist, limbajul având propriile amprente, semne, ce poartă urma povestitorului (posesorul discursului)- deicticii. Exprimările ce folosesc doar deictici (ex. adverbele “aici” și “acum”, pronumele “eu”, timpul prezent) nu pot fi înțelese decât dacă cunoaștem identitatea vorbitorului.  Lingviștii au trecut astfel de la analiza exprimării, la o analiză a enunțului, “momentul productiv al discursului narativ” (Genette). Teoreticienii filmului au căutat astfel de amprente deictice. “În interiorul acestei paradigme, putem distinge șase cazuri (+ 1) în care subiectivitatea imaginii este clară” (pg.47):

  1. un prim plan exagerat;
  2. punctul de vedere sub nivelul ochiului;
  3. reprezentarea unei părți a corpului, ca și cum camera ar fi ancorată într-un punct de vedere;
  4. umbra unui personaj;
  5. vederea dispozitivului de vizare, instrumentele de încadrare, gaura cheii în imagine;
  6. o cameră tremurândă, ce ne atrage atenția asupra faptului că punctul de vedere este acela al unui aparat;
  7. putem adăuga tot aici și privitul la cameră.

“amprentele subiectivității sugerează faptul că cineva urmărește scena, o persoană plasată în povestire, în timp ce, cu alte ocazii, sugerează prezența a ceva dincolo de povestire, un mare creator de imagini” (pg.48).

În cinematograful clasic se caută ascunderea acestor amprente subiective, căutându-se omogenitatea la nivel narativ, ca și cum evenimentele s-ar fi relatat de la sine. Prin intermediul enunțului cinematografic spectatorul, ce scapă de vraja ficțiunii, este confruntat direct de limbajul cinematografic: “acesta este cinema”/”sunt la cinematograf”. “În cinema, vorbitorul principal, povestitorul implicit, se exprimă cinematografic folosind imagini și sunete; povestitorul explicit folosește doar cuvinte” (pg.52). Ni se vorbește despre 5 modalități de expresie în cinema: imaginile, sunetele, cuvintele, materialele scrise și muzica.

Astfel, marele creator de imagini, povestitorul implicit, îi transformă pe ceilalți povestitori din film într-un soi de povestitori delegați a căror activitate este sub-povestirea.

joi, 9 august 2012

Sonată pentru un om bun


Hauptmann Gerd Wiesler este căpitan în poliția secretă est-germană, predă tehnicile de interogare la colegiul Stasi, pentru ai putea identifica pe dușmanii socialismului, pare într-o misiune permanentă, profesionistul desăvârșit, corespondentul polițienesc al idealismului comunist, reprezentat din punct de vedere cultural de scriitorul Georg Dreyman, pe care ajunge să-l supravegheze. Pe lângă aceștia, dacă nu sunt tulburați de febra dizidenței, toți ceilalți au orientări mult mai egotiste, fie că este vorba de o funcție (cazul lui Anton Grubitz, șeful departamentului de cultură), sau de favoruri sexuale (Bruno Hempf, ministrul culturii, ale cărui dorințe ce o vizează pe actrița Christa-Maria Sieland, soția lui Dreyman, declanșează anchetarea celui din urmă, în căutarea unor probe incriminatoare).

Supravegherea lui Dreyman se transformă într-o piesă de teatru la o scară mult mai mare, în care cei urmăriți își joacă viețile (dialogul în care Wiesler îi spune actriței că el/ ei reprezintă publicul este reprezentativ). Convins de nevinovăția scriitorului, Wiesler se transformă la rândul lui într-un scenarist (modifică elemente esențiale ale anchetei, pentru ca Dreyman să nu fie arestat). Întreaga forță a acestui film (dar la care râvnesc toate până la urmă) constă în maniera în care, la început nu fără împotriviri, tu ca spectator iei fără să vrei locul agentului Stasi, participi la întreaga lui evoluție interioară. După căderea Zidului Berlinului, descoperind acest lucru, îi dedică un roman – Sonată pentru un om bun. Până la urmă despre asta și este filmul, nu despre ideologii, nu este unul propagandistic, moralizator, ci unul despre oameni și micile lor istorii semnificative, trecute sub tăcere de cele mai multe ori la facerea marilor istorii.







miercuri, 8 august 2012

poezia este în altă parte


am citit și eu cartea Elenei Vlădăreanu – spațiu privat (găsită în Diverta la 1 leu). o carte care nu strălucește atât prin conținut, cât prin metoda de a ataca domeniul ăsta numit poezie. și uite ce spune ea despre treaba asta în încheiere: “Aceasta este o carte de literatură. În această carte sunt folosite, în forma lor originală sau prelucrate, citate din cărțile și de pe site-ul lui Jamie Oliver, din catalogul Ikea 2008, 2009, au fost preluate știri și articole din presa cotidiană și glossy și de pe agențiile de știri din timpul anilor 2007 și 2008, apar întâmplări repovestite din unele documentare transmise de Liber TV, Antena 3 și alte posturi tv, au fost citate sau comentate unele spuneri celebre, precum „I Am Not a Plastic Bag” (Vivienne Westood), sunt folosite unele scrisuri găsite și culese de pe stradă, din București sau de oriunde din altă parte, ambalaje, advertoriale. Titlul pe care i l-am dat unui text, I am a stranger to you as you are to yourself este al unei expoziții prezentate în 2006, în cadrul Bienalei Tinerilor Artiști din București. Aceste citate nu sunt folosite în alt scop decât în cel strict literar.” toată treaba asta nu a făcut decât să-mi confirme că, de ceva vreme, o bună parte a creațiilor literare poetice nu se mai pot face decât prin utilizarea tehnicii cut & paste, și pentru asta poetul trebuie să fie în primul rând un bun cititor, un abil hermeneut al spațiului care îl înfășoară, la modă, adică conectat, și aici influența muzicală, cu ale sale mixuri, remixuri și cover-uri se dovedește de primă importanță (poetul este și el un DJ). un proiect oricum mai realist decât utilitarismul lui Urmanov (interesant ca proiect, însă, neconcretizat). pentru că așa cum spune și Elena Vlădăreanu, “poezia este în altă parte”, și asta te face mai atent la tot ceea ce înseamnă alter. volumul își propune să redea ritmurile cotidiene ale angajatului de tip corporate, alienat și cam neinteresant de fel, sihastru de apartament, dar observ că la noi există o anumită tentație înspre poezia de acest tip (vezi Mihai Duțescu, Cristina Ispas, val chimic), pe mine mă lasă cam rece (lui val chimic îi iese + că ea își propune puțintel mai mult). pentru că, pentru a parafraza un președinte celebru, țara asta nu are nevoie doar de corporatiști. oamenii mai dau și cu mopu’. dar hai să redăm și o bucată exemplu text, pa:

“ne trezim la nouă
ne bem cafeaua în pat citim mai târziu vedem un film
facem un drum la piață cumpărăm legume pește fructe un vin mai scump
gătim ceva nu foarte complicat mâncăm pe la 3 ne băgăm în pat
moțăim vreo juma de oră apoi facem sex
bem cafea cu lapte ne îmbrăcăm ieșim în oraș mai vedem un film
mai citim două-trei pagini înainte de culcare schimbăm două-trei vorbe.
uneori facem și curat aspirator mop găleată mănuși de plastic bureți
soluție de curățat parchetul soluție de curățat chiuveta
soluție de curățat geamul.
mai citim două-trei pagini înainte de culcare schimbăm două-trei vorbe.
alteori ne întâlnim cu un prieten
povestim timp de două-trei ore de la job bem împreună vreo zece beri
apoi el ne spune ce tipă a mai futut în ultima vreme
încercăm să ne dăm seama dacă o știm sau nu
luăm împreună un taxi.”

PS: poemele sunt însoțite de 33 de ilustrații made by Dan Perjovschi super-tari.

vineri, 3 august 2012

The Dark Knight Rises



Nolan și-a încheiat până la urmă trilogia, The Dark Knight Rises este proiectat în cinematografe. Pentru cei cărora seria le-a stârnit în prima parte atenția (cu interpretări interesante ale poveștii “oficiale”, însă, cu un patetism nu foarte bine livrat pe alocuri, și destul de cuminte per ansamblu, dar remarcându-se totuși în sens pozitiv comparându-l cu seriile ce îl precede), iar în a doua parte entuziasmul (toți pierd până la urmă ceva/ pe cineva, singurul care nu are cum să piardă nimic, pentru că așa este construit, este Jokerul), cea de-a treia parte a fost așteptată în ceea ce mă privește cu îndoială, pentru că îmi venea greu să cred că se mai putea face ceva în plus față de The Dark Knight, partea a doua a seriei. Și până la urmă o bună parte a îndoielilor mi-a fost confirmată. Pentru că deși este executat ireproșabil din punct de vedere regizoral, deși filmul este construit (și cum putea fi altfel, fiind o marcă Christopher Nolan din câte se pare) monumental, iar personajul negativ principal – Bane, păstrează standardele de excelență impuse de cel care l-a precedat (Jokerul), deși avem o Catwoman desăvârșită, și o răsturnare de situație binevenită înspre final, când Miranda se dovedește a fi Talia, fiica lui Ra's al Ghul; filmul revine la patetismul primei serii, se folosește de flashback-uri la care în partea a doua făcuse bine că renunțase, și capitolul la care stă cel mai prost, dă senzația că în final nu știe ce să facă cu personajele negative (după ce pare că își ia tot timpul din lume pentru a-l construi, Bane este lichidat sumar, de parcă ar fi fost vreun soi de figurant, iar Talia, în rolul căreia a fost distribuită nu foarte fericit Marion Cotillard, destul de liniară așa în interpretări, moare acordându-i lui Batman/ Bruce Wayne suficiente oportunități în a-i dejuca planurile de răzbunare + că relația dintre cei doi este destul de trasă de păr în lumina turnurii pe care o iau evenimentele). Ca să nu mai vorbesc de maniera inexplicabilă în care Nolan refuză să-și salveze filmul în final, alegând în schimb să-l salveze pe Batman (cum? nu ne spune; o lacună destul de atipică pentru regizorul britanic, confirmându-mi încă o dată că a fost neinspirat pe final, lăsând impresia de grabă în a scoate filmul pe piață). Dacă Bruce Wayne ar fi murit și el în cele din urmă (lăsând doar legenda lui Batman să-i supraviețuiască), acum am fi putut vorbi de curajul lui Nolan în a-și încheia filmul într-un mod care mie îmi pare firesc, tragic și glorios în același timp, și poate că am fi trecut sub tăcere minusurile evidente (pe care le puteam introduce la capitolul cantități neglijabile). Așa, am avut parte de un happy-end aproape grețos (cum mi s-a părut de altfel și Blake, ofițerul tânăr, idealist, cu alură de predicator, care [se] prinde repede [de] tot, viitorul Robin), hollywoodian 100%, având în cap posibile continuări care să spargă pe mai departe box office-urile.


Până la urmă, în trilogia lui Nolan, adversarii lui Batman nu apar ex nihilo, inexplicabil. Cu toții prezintă un istoric traumatic (fie că vorbim de moartea soției – vezi Ra's al Ghul, de copilăria marcată de abuzuri – cazul Joker, sau de privațiunile de tot soiul suferite de Bane, carcera devenind în cazul lui, de la un caz concret, o adevărată figură de stil în societatea capitalistă), nu foarte diferit până la urmă de cel al lui Bruce Wayne însuși (tribulațiile lui sunt foarte asemănătoare cu cele ale fraților lui de întuneric, mai ales în prima și în ultima parte a seriei). Ceea ce îi distinge în fapt este distincția nu foarte transparentă dintre răzbunător și justițiar, foarte greu de trasat în cazul în care Bruce rămânea Wayne, în întregime uman. Inițierea pe care o primește în prima parte a seriei (Batman Begins), își păstrează relevanța până la sfârșit: “Dacă devii mai mult decât un simplu om, dacă ești devotat unui ideal, și ei nu pot să te oprească, atunci devii cu totul altceva – o legendă... Nu este suficient să fii un om…tu trebuie să devii o idee…ceva teribil…o vedenie.” Dar și eroii negativi au devenit ceva mai mult decât oameni, și ei  au devenit exponenții unei idei, consecințele unei civilizații decadente, în care dreptatea se face servindu-te de ultimele gadgeturi, de aparatura militară de ultimă generație servită orfanului miliardar de al său angajat de nădejde - Lucius Fox, ghidat de principiul aproape biblic al drepților pe care îi numeri pe degete și pentru care cetatea nu trebuie să piară (nu a fost cazul Sodomei și al Gomorei, dar ei nu îl aveau pe Batman). Punctul forte al trilogiei lui Nolan – timpul și resursele cinematografice pe care le investește în construcția personajelor negative, se transformă într-un veritabil călcâi al lui Ahile, pentru că personajele astea au devenit atât de convingătoare, argumentele lor sunt atât de puternice, planurile lor într-atât de minuțios pregătite, încât maniera în care Batman reușește în cele din urmă să le înfrângă ține mai mult de domeniul miraculosului (iar în ultima parte a seriei, The Dark Knight Rises, miracolele” se țin lanț). Practic, singurele momente în care “binele” încearcă să prezinte ceva care să aducă a contraargumente la expoziția de natură teoretică a “răului”, sunt cele din prima parte, și astea destul de firave. Prea se bazează Nolan pe elanul ăsta teoretic al primei părți a trilogiei, pe alonja asta deloc impresionantă în comparație cu complexitatea celor plasați în cealaltă tabără. Cu Ra's al Ghul, maestrul Ligii Umbrelor, al cărui inițiat însuși Bruce Wayne devine (așa îi vine și ideea cu super-eroul justițiar), cel pentru care răul nu poate fi îndreptat, ci doar anihilat. Cu Jokerul, adversarul care nu crede în nimic, anarhistul („ceea ce nu te ucide te face doar mai ciudat”), cu un Batman mai vulnerabil ca niciodată (cusut, învinețit, cu psihicul asediat), cu un Harvey Dent justițiarul procuror, cavalerul în armură al orașului Gotham, care descoperă și alternativele mai întunecate ale propriului ego (transformat de Joker în Two-Face). Cu Bane care pare așa o combinație între Till Lindemann, Bronson (jucat la perfecție tot de Tom Hardy), Hannibal Lecter/ Predator și un propovăduitor neo-marxist (destul de oportunist ales profilul având în vedere mișcările recente de pe scena politică mondială, dar hai mai bine să-i spunem inspirat), a cărui ideologie este doar una aparentă (ceva livrat maselor de care se folosește/ pe care le va distruge oricum). În comparație cu ei, Batman pare aproape un personaj de o importanță secundară, un mijloc și nu un scop în sine.




Așa, ceea ce a început promițător, apoi a devenit de neuitat, s-a transformat în cel din urmă într-un eșec care va încasa totuși o cifră cu suficient de multe zerouri, și va avea parte de o recepție critică care va datora mult prea mult celei de-a doua părți din serie.