curcubeu de benzină ce zaci pe asfalt tinereţea mea

Iubirea și Occidentul

Teza cărții lui Denis de Rougemont o constituie conflictul existent în Occident între pasiune și căsătorie. Paradigma pe care se sprijină interpretarea acestuia – MITUL LUI TRISTAN. “Dacă civilizația noastră trebuie să supraviețuiască, ea va fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluție: să recunoască faptul că instituția căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât iubirea pe care o cultivă și pretinde altă temelie decât o febră plăcută.” (pg. 19). Și chiar dacă nu voi fi de acord cu moralismul lui (creștin) “pe față”, pentru că suntem ființe cu dorințe care se cer neînfrânate, iar căsătoria rămâne în esență o “terapeutică infernală” (Alain de Libera), totuși studiul lui Rougemount interpretează foarte pertinent structurile eroticii occidentale.

1. MITUL

Asocierea dintre iubire și moarte (“Cinstite fețe, v-ar plăcea să ascultați o poveste minunată despre iubire și moarte?”) este artificiul retoric prin care versiunea lui Tristan de Bedier trezește în noi emoțiile cele mai profunde. “Iubirea fericită nu a intrat în istorie. Nu s-au scris romane decât despre iubirea fatală...” (pg. 23). În lirica occidentală, înălțătoare, slăvită este mai degrabă pasiunea iubirii, decât iubirea împlinită, or pasiunea înseamnă suferință – “...am ajuns să vedem în ea promisiunea unei vieți mai vii, unei puteri înnoitoare, ceva de dincolo de fericire și de suferință, o beatitudine înflăcărată.” (pg. 24). Însă, cultul nostru pentru iubire ascunde, refulează, trece sub tăcere faptul că “pasiunea iubirii înseamnă, în realitate, o nenorocire.” (pg. 24).

Oricât am vrea să poetizăm, statistica demonstrează că 90% din cazuri îmbracă de fapt forma adulterului, “că iubirea pasiune înseamnă, de fapt, adulter.” (pg. 24). Prin forța pe care o exercită asupra noastră, nu se mai poate afirma că mitul înseamnă irealitate sau iluzie – “mitul este o poveste, o fabulă simbolică, simplă și tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situații mai mult sau mai puțin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată anumite tipuri de relații invariabile și să le desprindem din mulțimea aparențelor cotidiene.” (pg. 26). El traduce regulile de conduită ale unui grup social sau religios, originea lui este obscură, căci autorul este necunoscut.

2. IUBIREA CURTENEASCĂ

Aceasta opune căsătoriilor feudale realizate exclusiv din interes, “o fidelitate independentă de căsătoria legală și întemeiată numai pe iubire.” (pg. 40). Iubirea și căsătoria au fost considerate chiar incompatibile. Fidelitatea curtenească se opune însă, atât căsătoriei, cât și «împlinirii» iubirii: “legea iubirii curtenești nu admite ca o asemenea pasiune să «caute împlinirea», adică să ajungă la «deplina posesiune a doamnei sale».” (pg. 41).

a)      Pasiunea lor se naște pentru că au băut licoarea – “ei nu s-au ales niciodată unul pe altul în deplină libertate.” (pg. 45). Situația în care ei se află este una contradictorie: “iubesc, dar nu se iubesc deloc; au păcătuit dar nu se pot căi, din moment ce nu sunt vinovați; se spovedesc dar nu vor să se lecuiască, nici măcar să-și cerșească iertarea...De fapt, ca toți marii îndrăgostiți, ei se simt purtați «dincolo de bine și de rău», ca într-un fel de depășire a condiției noastre comune, într-un absolut inefabil, incompatibil cu legile lumii, dar pe care îl simt ca fiind mai real decât lumea aceasta.” (pg. 46). Concluzia lui Rougemont este că Tristan și Isolda nu se iubesc de fapt: “Ei nu iubesc altceva decât iubirea, însuși actul de a iubi. Ei acționează ca și cum ar fi înțeles că tot ceea ce se opune iubirii o garantează și o face să trăiască veșnic în inimile lor, pentru a o slăvi la nesfârșit în clipa obstacolului absolut, adică în clipa morții.” (pg. 49). Ei iubesc pasiunea mai mult decât împlinirea ei, mai mult decât obiectul viu. Din instrument al pasiunii, obstacolul devine chiar scopul urmărit pentru el însuși.

-          “Fără să știe și fără să vrea, amanții nu și-au dorit niciodată altceva decât moartea!...În adâncurile cele mai tainice ale inimii, voința morții, pasiunea activă a Nopții era aceea care le dicta hotărârile-i fatale.” (pg. 53).

-          “Pasiunea înseamnă suferință, înseamnă să înduri ceva, înseamnă supremația destinului asupra individului liber și responsabil...să iubești iubirea mai mult decât obiectul iubirii, să iubești pasiunea pentru ea însăși, înseamnă să iubești și să cauți suferința. Iubirea – pasiune înseamnă să dorești ceea ce te rănește și te distruge apoi, odată cu triumful său. Iată o taină pe care Occidentul nu a îndrăznit niciodată să o mărturisească și pe care neîntrerupt a refulat-o!” (pg. 57-58).

-          “cunoașterea prin suferință, este secretul mitului lui Tristan...” (pg. 59).

b)      Două sunt izvoarele religioase ale mitului –

1)      păgânsimul dualist, în care “viața corpurilor este nefericirea însăși” (pg. 73), cu moartea ca răscumpărare a nașterii, ca reintegrare în Unu.

2)      creștinismul, și teologia întrupării, în care moartea nu mai este limită, ci prima condiție a nemuririi (iubirea nu mai înseamnă fugă de împlinire), care se întoarce către viață (transfigurând-o).

-          Iubirea curtenească nu ar reprezenta altceva decât o renaștere a păgânismului, o renaștere în sufletele creștine în care subzistă un păgânism firesc sau moștenit.

Mai vine și Freud cu nevrozele și sexualitatea noastră reprimată, vorbindu-ne despre - Baby wants to fuck! & pasiuni care nu se lasă domesticite, și despre faptul că, după toate probabilitățile, cu toții avem nevoie să mergem la un psihanalist (nu că ne-ar ajuta de fapt la ceva). 

(Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, ed. univers, București, 2000).