pe datorie

cel mai mult îmi place la khasis faptul că pare a scrie în căutarea poeziei, nu având conștiința faptului că face literatură, iar în absența inspirației ne relatează ce i se întâmplă pe lângă (“adevăru-i că nu poți scrie când vrei/ nici nu te preocupă soiul ăsta de evoluție”). numai că “eșecul” lui este mai poetic decât multe declarații ale celor care la CV își spun scriitori (face parte totuși dintr-o generație care și-a făcut un adevărat manifest din afirmația că a rupt-o cu “literatura”). în absența literaturii însă, ficțiunea părăsește corpul literei și îți intră pe sub piele. la khasis din sărăcie vine autenticitatea, din autenticitate vine nefericirea, odată cu nefericirea lucrurile complicându-se pe toate palierele existenței (“știi/ eram în parc mă gândeam că e simplu: să fuți să bei să mori/ dar totul se complică/ parcă ți-ar pune cineva un cod greu de descifrat/ sub nas/ și unele săptămâni devin dezolante/ și tu de nestăpânit”). ia de exemplu înstrăinarea, scurtele momente de fericire - în fapt, niște reverii filmice majoritatea, neșansa interminabilă, pe datorie constituind o acrobație a existentului, cu tot cu imposibilitatea de a te stabili în plăcere. într-o astfel de lume “îți trece prin cap că sfinții se aseamănă cu un bolnav/ de t.b.c/ și dacă ai intra în clipa aia în spitalul județean/ i-ai zări întinși prin saloane/ epuizați bâlbâiți și năuci”; într-o astfel de lume personajele lui khasis posedă suficiente caracteristici pentru a fi ceva, însă, mult prea puține pentru a fi cineva. într-o astfel de lume nu lași în lume decât pete, o pată până și dragostea (“iubirea noastră nu depășea la cântar 100 de kile/ o sută de hârciogi striviți cu lopețile/ o grămadă roșiatică/ micșorându-se zi cu zi sub zumzetul muștelor”). “ce-i de făcut?/ nu era nimic de făcut”.

câteva momente electrice (interviu cu Ruxandra Novac)

 

1.      cum i-ai răspunde celui care ar vrea tare să-ntrebe dar nu ştie cum să o facă?

ce ar putea să mă întrebe ca să fie așa dificil? probabil față în față ar fi simplu fiindcă sunt o persoană timidă și oamenii în general se prind și ca să nu devină f jenant încep ei:) nu știu ce i-aș spune, go on:) dar astăzi o să răspund f întrerupt fiindcă vopsesc un zid.

2.      în afară de vopsit ziduri, ce altceva faci ACOLO şi nu ai (mai) făcut AICI? sau altfel spus, cum a decurs transplantul artistului care promitea în bucurestiromania în celălalt “corp”?

am plecat din românia în 2006, într-un mod foarte puțin calculat, fiindcă atunci îmi doream mult asta, chiar și pentru un timp, chiar și făcând joburi-expediente etc. după vreo două-trei luni destul de confuze a început ceea ce un prieten numea perioada de explorare, extrem de frumoasă și de stranie, despre care și acum spun că a fost probabil cel mai frumos an din viața mea. atunci s-au întâmplat cam toate chestiile care nu mi se întâmplau în românia. nu lucruri speciale, mai mult momente și o anumită dispoziție mentală, un gen de atenție acutizată pe care o ai când ești singur undeva nefamiliar și care ajunge să infuzeze și să altereze toate chestiile din jur. ce îmi plăcea să fac exact, îmi plăcea să merg cu mașina, drumuri f lungi, să merg la concerte despre care în românia nu îmi imaginam că chiar există, să merg la mare în belgia sau în olanda câte un we, îmi plăcea că am bani, îmi plăceau chestiile de tranzit, avioanele, motelurile de pe autostrăzi noaptea etc. chiar de multe ori mă gândesc că am un imaginar exact de film ieftin, dar îmi place asta la mine:). să stau în orașe străine, între oameni de care nu mă leagă nimic, mi se părea că mi se potrivește foarte mult toată faza asta de distant și provizoriu, chiar și insecuritatea care venea cu ea, mă ținea atentă. însă, cum toate lucrurile bune se plătesc, a urmat o perioadă odioasă, hipernevrotică, în care am pierdut aproape toți prietenii pe care îi aveam în românia și când mi-a fost clar că nu o să mă întorc fiindcă nu am de ce, că în general oamenii când pleacă e bine să știe lucrurile de bază, că nu îi așteaptă nimeni și că sunt morți pentru ceilalți, că în general e bine să nu ai așteptări de nici un fel decât de la tine și că și legat de asta poți avea mari surprize dureroase. asta de fapt a fost cel mai rău, că nu am mai avut nici un fel de încredere în mine și în cum percep lumea:), probabil că asta e cu maturitatea și se întâmplă tuturor. dar a trecut, cum se întâmplă cu perioadele de mare efort mental, te epuizează și în timp trec. iar acum de un an de zile am mai făcut o chestie pe care nu îmi imaginam că aș face-o, mi-am luat o casă, m-am mutat la țară, mi-am făcut familie și câine:) și îmi place să lucrez mult fizic. am răspuns lung, ca să rezum, cu ce am rămas din ce mi s-a întâmplat aici și în ro sunt câteva momente electrice, din acelea despre care se spune că le vezi când mori, altele de mare deprivare și confuzie afectivă și nu numai și în general cu o mai bună înțelegere a situației:)

3. există viață după literatură & care-i faza cu arta în general?
 

nu știu care e 'faza cu arta'. viața după ea\fără ea e tristă, cumva insuficientă. parcursul meu e foarte simplu din punctul ăsta de vedere, în momentul în care mi s-a părut că nu mai fac nimic bine mi s-a făcut frică și m-am oprit. probabil nu ar fi trebuit, adică ar fi trebuit să nu îmi fie frică să fac și chestii aproximative sau medii, dar asta s-a întâmplat și apoi s-a înrădăcinat tot mai mult. sper să nu fie definitiv, nu știu. pe de altă parte nu mi-ar fi plăcut sa fiu un autor cu parcurs clar care bifează tot ce trebuie, îmi place mult mai mult ideea de a fi un om de care uită toată lumea, care devine altceva etc. însă, din anumite motive, uneori asta e dureros.

4.      de ce Houellebecq?

mh era preferatul meu, de vreo 10 ani am înnebunit pe toată lumea cu el. prima carte pe care am citit-o a fost particulele elementare (care și acum cred că e cea mai bună carte a lui), cumva din întâmplare, cu doar vagi așteptări, în general ce citisem francezi contemporani nu îmi plăcea prea mult, în schimb după vreo 10-20 de pagini din ea o doamne:) țin minte că ajunsesem la partea aia cu tabăra hippie și era prima dată când găseam într-o carte ideea asta care îmi este foarte dragă că dezinhibarea și artisticăria sunt ceva profund scârbos, erau pe atunci tot felul de contexte în care astea două erau privite ca fiind ceva pozitiv, mai și sunt de altfel... m-a entuziasmat foarte tare și m-a facut să râd, genul ăla de reacție când îți place f mult de cineva din prima, reacție de groupie cum am mai spus. apoi au apărut chestiile și mai interesante, modul în care vede lumea, privirea științifică, faptul că viața și umanitatea i se par insuficiente.. nu știu ce îmi place de fapt cel mai mult, probabil onestitatea (care se simte și în chestiile care pot părea cinice, când își dă pe față mecanismele și efectele de exemplu) și inteligența ieșită din comun. ar mai fi multe chestii adiacente: stilul, coerența dintre cărțile lui, faptul că 'descrie cum înțelege lumea', nu construiește povești literare, faptul că îi place baudelaire, chestia pe care o are cu câinii, vocea marii surori sau cum se numea din posibilitatea unei insule, privirea sociologică, fazele antikids.. dacă e să spun și ceva ce nu îmi place e că am citit într-o revistă de femei că i-a cam dat de gândit cum vine beigbeder prin romania sau rusia să facă chefuri și să se scalde în glorie și în general faptul că are așa un prieten inferior:) dar poate nu sunt așa prieteni de fapt, vb cuiva, probabil doar mai beau împreună și asta oamenii mai fac și cu inferiori:)

5. câteva instrucțiuni de utilizare ale clonei tale pentru cei dinspre viitor.

legat de clonă, probabil te referi la când scriam pe blog, aș zice să nu iei prea în serios, era o chestie care îmi făcea plăcere atunci și pe care o foloseam ca să nu mă simt singura. sunt multe așa acolo. nu cred că o să am vreodată clonă:) și nu vreau să se păstreze nimic în mod special de la mine:) și și dacă cumva se întâmplă să am, probabil o să fie ceva ff diferit de mine din foarte multe puncte de vedere și cu atât mai bine dacă e așa.

ce-am văzut eu din Oscarul lor (până acum)

1. pentru că se pare că avem anul ăsta un Oscar pus pe "menţinerea status quo-ului" mai pe față decât în alți ani, Lincoln-ul lui Spielberg pare a se dovedi, paradoxal, "răul" cel mai mic, chiar dacă în cea mai mare a timpului ești pus în scaun, și ție ca spectator nu îți rămâne decât - după caz - să râzi, să te minunezi sau să piși ochii (mai ales). e o predică bună ale cărei virtuți oratorice le poți admira până și tu - unul care nu crezi. 

2. primele cuvinte care mi-au venit în minte după vizionarea Amour-ului lui Haneke au fost "nu prea", și asta nu pentru că filmul ar fi unul prost, ci pentru că aici vorbim de Haneke: 

- acel regizor care a "mântuit" oribilul roman scris de Elfriede Jelinek (dacă nu aș fi fost "sechestrat" în concediu la mare doar cu cartea asta, nu aș fi terminat-o niciodată), transformându-l într-un film în care înțelegi ceva mai bine de ce pornografia nu se împacă prea bine cu pianul (un mix de angelic și demonic perfect executat, după vizionarea căruia îți pare rău că ești prea tâmpit pentru a înțelege ceva din muzica clasică);
- acel regizor care a făcut Das weiße Band, un film care explică mai bine decât orice manual de istorie cum a fost posibil nazismul, cum de inimile unor tineri germani s-au strâns, iar mințile lor s-au lăsat cuprinse de febră. nu mai vorbesc de experimentul sadic, de o violență nejustificată (& tocmai d-asta, minunat) din Funny Games, dar mă voi opri aici.

sunt numai câteva dintre elementele unei opere în care Amour iese pe minus, pentru că în el Haneke vine cu întreaga sa stilistică vizuală, cu ritmul celui căruia nu îi place să facă lucrurile în grabă (fie că asistăm la o dezvirginare, o bucată din Schubert sau o familie torturată de la mic la mare), însă, povestea nu reușește să mai susțină acest întreg arsenal care nu i-a fost niciodată defavorabil regizorului german. în afara momentului în care Georges își sufocă cu perna soția mutilată de boală (climaxul narativ al filmului, de altfel), totul pare doar așa - varianta decentă, mult mai puțin încărcată de sens a Strigătelor și Șoaptelor bergmaniene.

O1: de ce e bine că filmul lui Mungiu a rămas totuși "după dealuri" & nu pupăm Oscar nici anul ăsta -

pentru un străin “noul val” românesc poate părea ceva exotic, însă mie, ca persoană care mănânc zi de zi căcatul pe care tu alegi să îl faci subiect de film (pe care mi-l servești pe deasupra cu lingurița), a ajuns să nu îmi mai provoace nici măcar senzații de vomă, mai ales când tu nu faci decât să îmi afișezi imaginea regizorului stâlpnic, care doar ne povestești despre ceea ce-ți pute dar nu-ți bagi mânuțele să ne și „desenezi” ceva care să facă cât de cât sens (măcar să nu murim proști, nu d-alta). & nu, filmul nu a însemnat niciodată tipul ăsta de realism, oricât s-ar strădui Andrei Gorzo să scoată discipoli ai lui Bazin din voi. comentariul lui Costi Rogozanu rămâne în acest context antologic: “dacă Mungiu ar fi regizat Amour în locul lui Haneke, probabil ar fi lăsat-o pe soţie să moară de moarte bună după încă două luni de chin.”

3. după toate serioșeniile astea, să vezi Django Unchained, adică pe Quentin Tarantino făcând și un spaghetti western, îți reamintește de componenta ludică pe care arta cinematografică o implică. QT este încă un copil căruia îi place să facă și el ce a văzut la alții – aceasta este și principala explicație a cinematografiei sale de tip retro (cei mai filosofi ar vorbi aici despre referințe) sau așa cum spunea Jonathan Crocker - “Tarantino's films appear to lead only to other films.” și el încă remixează nostalgia & o îmbracă în haine de cool-cinema și am vrea să facem și noi ce vedem (noroc cu Guy Ritchie).

4. Silver Linings Playbook este o frumoasă rețetă indie de dragoste, care se folosește de toate ingredientele în doze corecte, amprenta de originalitate constând în maniera în care le aranjează, de văzut de la 5 la 7, cu tot cu prins de răsărit de soare. nu spun mai multe pentru că de la Pavel (apostolul) încoace știm că dragostea e mai mare decât toate [+ că e și genul de film deștept pe care merge să-l vezi și cu gagica...chiar dacă nu e genul de afirmație politically correct - "a way that we speak in America so we don't offend whining pussies." (Urban Dictionary)].

5. Zero Dark Thirty este un film despre “eroismul” C.I.A – acel mecanism al sistemului “democratic” american pe care se sprijină de fapt iluzia libertăților fundamentale. problema filmului lui Kathryn Bigelow nu este una cinematografică (a cinemaului ca viziune alternativă asupra vieții) – filmul este unul antrenant, povestea se ține destul de bine, regizoarei noastre i se dă pe mână un arsenal militar & logistic impresionant; problema filmului este graba cu care a fost scos la înaintare (puțin peste un an de la moartea lui Osama bin Laden), știut fiind secretul în care sunt învăluite tipul acesta de misiuni, aerul propagandistic, prin care băieții ăia torturează, dar o fac mai mult așa de capul lor (cu senat pe urmele lor și președinte îngrijorat), unde mai pui că pot fi și umani (cresc maimuțe și la un moment dat până și lor li se mai ia); poate au greșit ei în cazul războiului din Irak, însă, tot ceea ce fac, fac pentru mai binele umanității. principala mea problemă însă este cum a ajuns o regizoare care a făcut un film superb - Near Dark, unul bun, bun - Strange Days & un altul cel puțin interesant - Point Break, la o chestie îndoielnică - The Hurt Locker + hidoșenia asta ideologică – da, despre Zero Dark Thirty este vorba.