miercuri, 19 iunie 2013

metode



se va spune că volumul Metode vine din Constantin Acosmei și Petru M. Haș, dar ca orice autor bun, Vlad Drăgoi face treaba asta operând cu update-uri și decodificări ale programului. vezi încercarea metodică de a construi un text cu coeficient de literaritate zero, eliminarea din poetică a patetismului fiind doar una dintre maniere. vezi perspectiva crudă a copilăriei cu antivirus la etică. vezi auto-ironismul prin care autorul ne dovedește că dreptatea nu mai are nicio legătură cu bunătatea (și ce poate fi mai potrivit la intro ca un seppuku literar? adică minus vlad drăgoi). “–– Cînd o să mor o să vă pară rău că nu aţi venit cu mine la pădure sîmbăta și duminica./ – Lasă, că mor eu primul.”

micile suferințe provocate diverșilor protagoniști la fiecare pas de ego-ul care se ficționalizează literar nu sunt însoțite și de pătimire; neînsoțite de frică și milă, ele nu provoacă tragedii. fără alonjă sado-maso, micile suferințe metodice nu vizează nici vreo zonă erogenă. ele sunt doar exerciții bazate pe cauzalitate, prin care sunt testate rapoarte obiective, necesare. provocând mai mereu din curiozitate, fără scop (în multe poeme atenția este mutată dinspre gesturile violente, înspre obiecte sau stări paralele episodului relatat), personajul construit pare a suferi de un soi de sindrom Forrest Gump, și așa, orice ar face, nu poate scăpa de inocență.

în Metode, poetica periferică se construiește pe tematici specifice așa numitelor B-movies și pe portretele gore (cu obsesia lor pentru o grafică a violenței deconectată de la semnificație), reușind ceea ce unui volum din mainstream îi e imposibil – să pună o limită.

11. frică1
mi-e frică nu trebuie să-ţi fie dar dacă
nu mi se mai o să ţi se
mai și dacă infecţie dacă infecţie pui
tetraciclină și trece și trece și dacă nu dacă
nu asta e te iubesc și fără

18. pădure deal3 bătaie
noi de fapt te-am adus aici la pădure deal3 ca
să te bătem pt asta e manualul de karate nu
ne antrenăm nu nimic tibi te ţine de picioare eu
de mîini tragem tare dacă nu merge încercăm
pînă merge bucăţile le ascundem în tunelul de
lîngă sere și să dea doamne doamne să ieșim
cu bine de acolo că acolo crește mult pămînt
șerpi și măsele

28.
fraţilor ţineţi-mă strîns
de gambe răsuciţi-mă pe loc ca să mă rup
din rotulă sunt mai scurt așa faceţi
din mine omul-foale pe gură îmi ies
toate sosurile iuţi ia și
tu ia și tu

el e gonzo

eu sunt gonzo înainte ca totul
să fie eu sunt eu am
făcut spaţiul stelele praful am creat orașul
ăsta fabricile cu trei
schimburi str. freziei blocul
40 scara b ap.
doi am
făcut băile holurile faianţa
albă lipită prost de gletul luat
pe datorie am construit oamenii
de subgresie i-am
mutat pe toţi aici ei au încredere în mine merg încotro vreau
citesc ceea
ce le spun mănîncă ceea
ce le dau eu sunt
stăpînul și numele
meu nu e niciodată luat în deșert mi se spune
gonzo dar puţini sunt cei ce știu eu sunt eu voi
fi întotdeauna

werner herzog

vlad oamenii nu sunt răi vlad:
o leapșă primită de mai sus
de la șoferul fordului inert
lîngă care foarte fericit te-ai pus
nu trebuie să te expună imediat
căutătorilor

pînă la următorul ascunziș respiră ușor
mergi cu mîinile
cruce la piept
în dulce dans rusesc
și nu întoarce capul brusc
atunci cînd sub cizmuliţe
pîrîie zăpada

sunt doi băieţi încotoșmănaţi
care în miez de noapte trag o sanie lungă
de lemn greu
sperînd la un deal bine bătătorit –
nu neapărat iluminat / vecin cu zona sigură –
doar bătătorit

și imaginează-ţi că ai fi bătăușul orașului, te întîlnești
cu cei doi, știi că pe deal nu e
deloc cum trebuie, ei te întreabă dacă e, tu ce le spui,
trebuie
să le spui ceva, ai grijă
ce le spui,
spune-le.

luni, 17 iunie 2013

glamour și cool visceral



pentru un regizor, pe numele lui Chan-wook Park, care s-a apucat de film la vederea unui film ca Vertigo, a iniția publicul occidental, într-o optică cinematografică obișnuită să alter(n)eze realitatea cu supradoze de stranietate și cool visceral, printr-un fel de omagiu adus unui alt film al lui Hitchcock (Shadow of a Doubt), pare a fi cea mai potrivită propedeutică.


în Stoker unchiul Charlie preia de la omonimul din filmul lui Hitchcock caracterul fascinator și efectele euforice (la mamă și fiică), însă dă pragmatismul și cinismul pe schizofrenie. Chan-wook Park renunță de asemenea la orice fel de ambiguitate (ascuțirea simțurilor audio-vizuale ale eroinei e tot un zoom exegetic care vine și contribuie la transparența tematică) mutând miza filmului pe chestiunile mai atașante: vampirism (soft), deci sexualitate pe viață și pe moarte, fără abstinențe supra, cu incest de care personajele regizorului sud-korean nu s-au complexat niciodată. 



nu în subiect (inițierea sexuală ca descoperire de sine) stă puterile acestui film, ci în stimulii lui sadici și în conduitele organice deviante, pe fondul unei stilistici vizuale cu genealogie în glamour ca explicație contemporană a hiper-realului baudrillian. când pui problema într-o astfel de cheie estetică, aspectele etice devin irelevante. pentru că, de la Eva și Adam știm: dacă arată bine și produce plăcere este de dorit. și pentru imaginarul contemporan, futut de psihanaliză, orice dorință e fundamentată pe glamour ca diferență estetică, ca magic, artificial, adică aparent. 



aceste simțuri sunt roadele unei vieți pline de dorință”, ne spune India la intro, reglând pulsul spectatorului la pulsul ei. și ceea ce ești e tot ceea ce porți, tot ce îți place, ce îți dorești - o sumă de incontrolabile pentru care setările morale corespund stadiilor slabe ale existenței. “nu sunt făcută din lucruri care sunt doar ale mele.” o afirmație căreia, cuprinși de febra interpretativă, îi putem găsi originile în creștinismul lui Pavel (normativ, atât pentru ortodox, cât și pentru ereticul contemporan), și în voința superioară, independentă de actele de voință particulare, care stă de fapt la baza elecției divine (“nefiind ei încă născuţi şi nefăcând ei ceva bun sau rău” – Romani 9, 11). iar filmele lui Chan-wook Park sunt piese exponențiale pentru o estetică care și-a făcut din lipsa de responsabilitate (și de vină, implicit) a personajelor sale un act de eliberare (poți să îi spui maturizare). 



mai adaugă la toată rețeta asta o stilistică vizuală ce vrea să artializeze orice cadru și inserturile de fantastic la limita inferioară a horrorului, și vei înțelege de ce în cinematografia contemporană personajele “sunt rar ceea ce spun, dar întotdeauna cum se văd.” (Robert Kolker).