vineri, 26 iulie 2013

turism apocaliptic



un S.F bun, după prestațiile cinematografice din ultimii ani, pare a fi un gen din ce în ce mai greu de făcut. s-a pierdut el până și un Ridley Scott în labirintul unor idei care s-au dovedit imposibil de dramatizat pentru a face cât de cât sens în capul spectatorului. cu toții au rămas însă obsedați de estetica unui Kubrick care, după jumătate de secol, rămâne geniul incontestabil al genului (aportul lui Arthur C. Clarke la toată treaba asta nu va putea fi nici el subliniat îndeajuns). adică – construirea de spațiu care îl locuiește pe personaj, și nu invers + un accent pus pe vizual în detrimentul dialogului. dificultatea pentru noii regizori de S.F nu o reprezintă atât caracterul epic al Odiseei spațiale, registrul metafizic în care punea Kubrick problema (se poate regiza genial și în cheie minoră), cât incapacitatea de a spune povești semnificative, pentru care scenariul să nu lase impresia de anexă la un spectacol audio-vizual mai mereu impresionant. problema este una comună pentru întreaga cinematografie contemporană – dacă regizorul nu este la rândul lui și un excelent scenarist, pe băieții care și-au făcut din asta o profesie nu prea mai poți să te bazezi (un Charlie Kaufman + încă câțiva asemeni lui trebuie trecuți la capitolul excepții). 



ăsta e de fapt și neajunsul ultimului film al lui Joseph Kosinski – după ce construiește la modul superb o Americă ruinată de invazia extraterestră (imaginată geometric, locul monolitului fiind luat de satelitul artificial Tet, care îl înlocuiește pe cel natural distrus de forțele cu scopuri exploatatoare, dar altfel obscure), face din Jack și Victoria niște stâlpnici futuriști, un soi de ghizi turistici pe o planetă devastată. și e ok așa până în momentul în care trebuie să ni se livreze și o poveste, rezolvată la modul simplist, care să nu îi provoace migrene spectatorului cu pop-corn în mână. Oblivion rămâne totuși o destinație de vizitat măcar o dată.