peisajul
defilează. da, știm. și în câte pagini încape viața cuiva, depinde de fericire.
să nu fim tentați însă a crede că ea ar echivala cu întinderea în narațiune.
houellebecq ne spune că-i tocmai invers. tot el spune așa – “condițiile
inițiale fiind date și, fiind stabiliți parametrii rețelei de interacțiuni
inițiale, evenimentele se desfășoară într-un spațiu indiferent și gol; determinismul
lor este ineluctabil. ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple, nu se putea
altfel; nimeni nu putea fi socotit vinovat.” [particulele elementare] adică doi cuarci sus, unul jos, doi cuarci
jos, unul sus. mai filosofii au vorbit despre veșnica existență a tiparelor,
dintr-o ființă perfectă fiind absente implicații precum schimbarea. și știm
bine că fără o ființa perfectă nu se poate; avem nevoie de cineva să țină povestea, de
ficțiunea care să ne dea structuri în realitate [cei dinspre lacan i-ar spune
simbolic – slavoj zizek așa îi zice, the
pervert’s guide to cinema]. din punctul ăsta de vedere “sfârșitul se aseamănă
întotdeauna cu începutul...” [origen, despre
principii]. dar intervalul este colorat, existenților le este dat să guste
din cele spre plăcere sau durere, o pânză numai bună pe care se poate desena și
se desenează tragedia [“fericirea lui pare a fi doar un desen cu umbre” - agamemnon], ca timp necesar eroului să
treacă de la nenorocire la fericire, dar mai ales invers [aristotel, poetica]. dar noi nu ne vom mai întreba
împreună cu părintele teologiei în ce măsură aparțin timpului cele ce se văd. e
suficient să știi, după ce te-ai nevoit cu lecturi din tragicii greci, că în
lume există o singură explicație – destinul
– și nici asta nu-i tocmai o explicație; e un răspuns care nu convinge, nu
epuizează nimic, la el recurgi din când în când și atât.
despre locul de
unde vine el, eschil ne-a vorbit, nu a abstractizat. dacă am vorbi precum
deleuze & guattari, l-am numi corp fără organe; oricum, puternic
vascularizat, pe el nu pot fi întreprinse decât operațiile pe viu. gramatica
lui este sângele, pentru că omul e sânge și pneuma. “când sângele a fost băut
de glia hrănitoare, stropii răzbunători ai crimei se încheagă; nici apa
curgătoare nu-i mai spală.” [hoeforele].
desigur, poți vorbi despre șirul evenimentelor ca aflându-și rădăcinile într-o
faptă neleguită [vezi episodul cu atreu,
tatăl lui agamemnon, servindu-i la un ospăț lui thyestes, fratele său, carnea
propriilor copii; apoi sacrificarea de către agamemnon a propriei fiice, spre
biruință], dar în cele din urmă tot aici te întorci, în partea cea mai
întunecată a cosmosului [tartarul?], din care la început s-a închegat sângele,
ca fluid originar, care trebuie controlat în mod corespunzător de inițiați, în
măsura în care se poate opera cu incontrolabilele. toată filosofia greacă poate
fi privită din perspectiva efortului uman de a organiza, de a da sens, de a
raționaliza ceva care nu întreține raporturi directe cu binele, frumosul sau
adevărul [“tărâmul unde nu pătrunde niciodată fericirea” - eumenidele]. nu dintr-o conștiință etică sfârșesc nelegiuiții așa
cum sfârșesc, ci pentru că totul face parte din destin ca dintr-un αὐτόματον ontic, ale cărui anomalii în universul uman sunt declanșate de ὕβρις [de care omul este scos din minți
prin lipsa de măsură, rătăcire care ispitește și aduce în cele din urmă la
dezastru].
fiicele lui,
zeițe subpământene, au fost numite de umani erinii - “înfățișarea lor e neagră și scârboasă, ele sforăie
împrăștiindu-și horcăiala, din ochi li se preling urdori de sânge, podoaba lor
de șerpi...” [eumenidele]. ele sunt
copilele bătrâne ale unor vremuri vechi, de ele nu se apropie nici zeul, nici
muritorul, și nici fiara. pe lângă ele, moirele, fiice ale lui zeus și ale
zeiței themis, reprezintă aproape un demers explicativ. toți zeii sunt tineri
raportându-se la ele. și dacă au fost așezate la periferia mitologiei [în eumenidele ele sunt îmbiate de apolo și
atena să participe la orânduirea viitoarei cetăți ca instrumente ale fricii],
aceste divinități htoniene nu au devenit pentru imaginarul grec mai puțin
tulburătoare. pentru că și tu, precum oreste, “trebuie să pieri, uitat de toată
lumea, un suflet care nu va fi știut ce este bucuria, o făptură golită de
sânge, hrana unor zeițe, o umbră!”
în ceea ce
privește discursul de gen [pentru
că sexul era unic, femeile erau doar niște bărbați care, dintr-un deficit de
căldură vitală, aveau organele de reproducere plasate înăuntru – galen, de semine], femininul era plasat ca fiind mai aproape de natura irațională a
celor ce sunt. nu întâmplător, ca agenți ai distrugerii, tragedia greacă
preferă personajele feminine. la originile războiului troian tot genul ei se
află - “grabnic, pentru o femeie,
care a fost a mai multor bărbați, se încordează brațe...” [agamemnon]. în preajma lor bărbații își manifestă determinismul
pulsional, fundamental existenței întrupate. helena este numită de eschil o
mireasă a plânsului, corespondent uman al zeiței ate [în impulsivitatea ei își află originea ὕβρις]. bărbatul nu face niciodată în realitate ce vrea. păcatul în
patriarhat a fost și rămâne de gen feminin. “pentru că ceea ce fac nu știu; căci
nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. iar dacă fac ceea ce nu
voiesc, recunosc că legea este bună. dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul
care locuiește în mine.” [romani 7,
15-17]. lars von trier avea dreptate, “natura este biserica lui satan”,
și “femeile nu își controlează propriile trupuri, natura o face.” [antichrist] așa că, să călcăm pe urmele apostolului
pavel, fraților - “bine este pentru om
să nu se atingă de femeie” [1
corinteni 7, 1].
