miercuri, 17 decembrie 2014

nightcrawler



există o idee numită patrick bateman, un fel de abstracțiune, dar nu și un eu real, ci doar o entitate, ceva iluzoriu, și, cu toate că-mi pot ascunde privirile înghețate și pot da mâna cu cineva și acel cineva simte niște mușchi care strâng mușchii lui și chiar rămâne cu impresia că stilurile noastre de viață sunt, poate, comparabile, eu pur și simplu nu exist. [bret easton ellis, american psycho].



cine este louis bloom [jake gyllenhaal]? că este un necrofag poate fi încadrat la capitolul certitudini, însă, în cele ce urmează, nu fauna mi-am propus să o documentez [chiar dacă nocturnă sau urbană]. faptul că vine dinspre margini, acolo unde perspectiva permanentă a anihilării reprezintă pentru cele-ce-sunt un indispensabil companion apofantic, de care îndepărtându-te începi să construiești treptat valoarea, nu face altceva decât să îl plaseze pe louis în postura celui înțelept [adică a celui ce își leagă cunoașterea de palierul vizibilului, de imagini și obiecte, nu de inteligibilul filosofic, nu cu mult mai real decât studiul miturilor]. pe tărâmul devenirii, al ființelor definite de orizontalitate, animate de fluxul continuu al capitalului, esteticul funcționează ca un element destabilizator pentru cogito, curbează spațiul epistemologic în jurul său, ajungând în cele din urmă să re-formeze canonul.


ecranul publicitar din primul cadru [a cărui absență de informație se manifestă ca alb din punct de vedere cromatic], este și el un spațiu care așteaptă să fie explorat, precum spațiul lunar [vezi al doilea cadru], precum cele ce devin vizibile prin intermediul luminii artificiale a orașului. personajul nostru va trebui să fie, deci, un aventurier, un explorator a cărui mișcare pe teritoriu va face harta. louis bloom este exponentul unei metode, metoda prin care individul își creează o lume în societatea americană, capitalistă, și astfel se subiectivizează. marea realizare a personajului lui dan gilroy, așa cum este el interpretat de gyllenhaal, este că reușește să surprindă pura fetișizare a produsului [banul-în-sine], și nu o fetișizare în dimensiunea ei hedonistă [plăcerea pe care capitalul o procură]. în nightcrawler nu facem altceva decât să asistăm la procesul prin care această metodă este definită. acțiunile lui lou nu trebuie interpretate în cheia celui afectat de tulburările psihicului, ci în cea a mașinii dezirante perfecte, al cărui scop nu mai este juisarea, ci îndeplinirea programului [de aici și artificialitatea personajului, ștergerea amprentelor emoționale]. să ne imaginăm că regizorul american realizează aici critica unui sistem [ideologiei i te supui chiar și atunci când te lași cuprins de neliniștile lui dubito] constituie o utopie etică. ceea ce este pus în scenă de fapt are ceva din natura unei contemplații [până la urmă nu asta a fost dintotdeauna natura filmului?], a celor bune de privit, deconectate de la interdicții.


cine este louis bloom? lou este un patrick bateman [american psycho] înainte ca acesta să devină bogat. pentru amândoi lucrurile se întâmplă ca în filme, amplificate excesiv pentru un mare ecran imaginar. lou este întruparea regizorului ideal, care pune în scenă filmul vieții, influențând evenimentul [și publicul care participă la peripeție] în funcție de efectul calculat, cu orașul transformat într-un imens studio de cinema.