vremea celor în stare să puncteze rațiunea lucrului de a fi a trecut. în lipsa marilor teorii, cu realități fragmentare, ne ordonăm bucățile readymade , într-un soi de fashion filosofic. avem două romane și un film ca întruchipări ale eșecului cunoașterii de sine.
1.“nemurirea” după milan kundera
cu distanțare de ceea ce suntem noi pentru ceilalți, de chipul cu care am fost identificați.
“tu mă cunoști după chipul meu, tu mă cunoști în calitate de chip, și niciodată nu m-ai cunoscut altfel. de aceea n-a putut să-ți treacă prin minte gândul că chipul meu n-aș fi eu."
dar ce este un chip? ceea ce se vede? ceea ce oferim sau prin care suntem oferiți celuilalt? este și carne dar nu doar carne? este și trup dar mai mult decât un trup? chipul reprezintă ceva cu care nu ne identificăm în mod esențial dar pe care nu știm cu ce să-l înlocuim. timpul ideologiei a trecut, trăim în epoca imagologiei.
”omul nu-i nimic altceva decât propria sa imagine. filozofii ne pot spune că n-are nici o importanță ce gândește lumea despre noi, că valabil e numai ceea ce suntem. dar filozofii nu înțeleg nimic.atâta timp cât trăim printre oameni, nu suntem decât ceea ce gândesc aceștia despre noi. cu alte cuvinte, cum ne văd.”
suntem pierduți în povestea pe care ceilalți o spun despre noi. imaginea e un proiect pe care încercăm să-l construim cu grijă dar care scapă în cele din urmă de sub control. nemurirea nu constă într-o esență sau o sumă de caracteristici, ci în “farmecul unui gest înecat într-un corp lipsit de farmec”, ca singur aspect repetabil, la care îl poți raporta pe celălalt.
”datorită acestui gest pe durata unei secunde, o anumită esență din farmecul ei, ce nu depindea de timp, s-a dezvăluit și m-a uluit.”
2.”monștrii invizibili” ai lui palahniuk
romanul lui palahniuk înfățișează o lume în care nimic nu e ceea ce pare că este, o lume în care “totul se reduce la mine”, viața fiind doar o metaforă a televiziunii.
”totu-i oglindă, oglinjoară, fiindcă frumusețea e putere, la fel cum banii sunt putere, la fel cum o armă e putere.”
într-o lume iconică defectul fizic, mutilarea sunt asociate cu invizibilitatea, în sensul că nu se mai uită nimeni la tine, nu mai reprezinți un obiect al dorinței și astfel nu mai ești suficient de real. depindem în permanență de privirea celorlalți, de perspectiva din care aceștia ne privesc, lipsa acesteia fiind asociată cu aneantizarea.
trecutul e doar o poveste ce trebuie mototolită și aruncată la coșul de gunoi. omul trebuie să se reinventeze permanent în funcție de idealurile mediului în care trăiește, indiferent ce ar presupune asta: minciună, hoție, operații estetice, schimbare de sex, crimă etc. pentru că “nu-i poți lăsa pe oameni să știe cine ești cu adevărat.” pentru că nu pe tine te vor oamenii de fapt, ei vor proiecție.
învăluirea propriei identități într-un mister total are un dublu rol în romanul lui palahniuk:
1) protector, de a te izola de privirile indiscrete ale celorlalți, gata oricând să te desființeze pentru că nu ești ceea-ce-este, adică la modă;
2) idolatru, încercare personală de a reflecta caracteristicile pe care ființa umană le proiecta odată în ființa absolută. “în spatele unui văl bun ai putea fi oricine. o vedetă de film. o sfântă.” acestă sihăstrie a presupusului sine real îi va determina pe ceilalți să umple spațiile goale din povestea noastră. ”la fel cum fac cu dumnezeu.”
trecutul real e plictis, nu interesează pe nimeni, în măsura în care nu te privește decât pe tine. suntem o poveste care, pentru a fi atractivă trebuie să se înnoiască permanent. există un hiatus neconștientizat între ființele umane. ”cel pe care-l iubești și cel care te iubește nu sunt niciodată una și aceeași persoană.”
3.stan brakhage și “the act of seeing with one’s own eyes”
the act of seeing with one’s own eyes e genul ăla de film la care nu doar te uiți, ci te privește. filmat într-o morgă în care, pe parcursul unor autopsii, trupul uman este deschis, expus într-o ultimă încercare de a-i descoperi misterul. precum în marea majoritatea filmelor lui brakhage, nu există dialog sau coloană sonoră, doar o tăcere menită să ne constrângă să apelăm la singurul simț ce ne poate face opera accesibilă: privirea.
stan brakhage operează o distincție între ceea ce lumea este în sine și maniera în care o vede subiectul uman. ”brakhage a intenționat nu să filmeze lumea în sine, ci actul prin care vedem noi lumea” (brian frye). lumea și viziunea pe care fiecare dintre noi o are despre lume nu sunt sinonime. ele se întâlnesc, se întrepătrund neîmpărțit și nedespărțit, însă, nu se confundă niciodată. omul este măsurat, cântărit și împărțit, precum împărăția babilonianului belșațar, și dincolo de carne nu se vede nimic.
