Pentru cei nefamiliarizați cu teologia contemporană, Rudolf Bultmann (20 august 1884 – 30 iulie 1976) este cunoscut mai ales pentru conceptul/procesul de demitologizare la care supune textul Noului Testament – înlăturarea iluziei de obiectivitate a mitologiei neo-testamentare și traducerea ei în termeni existențiali.
Potrivit teologului german, cosmologia Noului Testament rămâne una esențial mitică (lumea este structurată pe trei paliere – cu pământul în centru, cerul deasupra [lumea lui Dumnezeu și a ființelor cerești] și lumea de dincolo dedesubt [iadul]). “Până și pământul este mai mult decât scena evenimentelor naturale...El este scena activității supranaturale a lui Dumnezeu și a îngerilor săi, pe de o parte, și a lui Satan împreună cu demonii săi, pe de alta.” Într-o astfel de lume, omul nu deține controlul propriei sale vieți. Stările insuportabile sunt dezumanizate, sunt interpretate ca “diabolice”, nu au nimic de-a face cu natura umană, am adăuga noi (psihanalizând). Kerygma, propovăduirea neo-testamentară are în centrul ei “evenimentul mântuirii”, însă, caracteristicile evenimentului soteriologic sunt prezentate dintr-o perspectivă mitică:
- “la împlinirea vremii”, Dumnezeu își trimite Fiul în lume, o ființă divină pre-existentă, care apare pe pământ ca om (Galateni 4, 4; Filipeni 2, 6u. ; II Corinteni 8, 9; Ioan 1, 14 etc);
- el moare asemeni unui păcătos (II Corinteni 5, 21; Romani 8, 3), pe cruce, realizând astfel răscumpărarea pentru păcatele omenirii (Romani 3, 23-26; 4, 25; 8, 3; II Corinteni 5, 14,19; Ioan 1, 29; I Ioan 2, 2 etc.);
- învierea sa marchează începutul catastrofei cosmice;
- moartea și consecințele păcatului sunt desființate (I Corinteni 15, 2u.; Romani 15, 12u.), iar puterile demonice sunt deposedate de puterea lor (I Corinteni 2, 6; Coloseni 2, 15; Apocalipsa 12, 7u. etc.);
- Hristosul înviat este înălțat la dreapta lui Dumnezeu în ceruri (Fapte 1, 6u.; 2, 23; Romani 8, 34 etc.) unde este făcut Domn și Rege (Filipeni 2, 9-11; I Corinteni 15, 25);
- el va veni din nou pe norii cerului completând lucrarea de mântuire, iar învierea și judecata omenirii vor urma acestui eveniment (I Corinteni 15, 23u., 50u.u etc.);
- păcatul, suferința și moartea vor fi în final desființate (Apocalipsa 21, 4 etc.);
- toate aceste evenimente erau preconizate că se vor întâmpla foarte curând (Pavel credea că va trăi pentru a le vedea [I Tesaloniceni 4, 15 u.u; I Corinteni 15, 5u.; cf. Marcu 9, 1]);
- toți cei ce aparțin Bisericii lui Hristos și s-au alăturat Domnului prin Botez și Euharistie sunt siguri de învierea spre mântuire (Romani 5, 12u.u; I Corinteni 13, 21u.u, 44b u.u), doar dacă nu o vor pierde printr-un caracter nedemn;
- credincioșii deja gustă din primele roade ale mântuirii, Duhul lucrând între ei (Romani 8, 23; II Corinteni 1, 22; 5, 5), aducând mărturie despre înfierea lor ca fii ai lui Dumnezeu (Romani 8, 15; Galateni 4, 16) și garantând învierea lor finală (Romani 8, 11).
Această viziune mitologică asupra lumii și a destinului ei face kerygma creștină incredibilă pentru omul modern. Dacă mai dorește să aiba vreo relevanță, teologul trebuie să realizeze demitologizarea kerygmei, pentru că “nu este nimic specific creștin într-o asemenea perspectivă”.
Miturile reprezintă doar aspectul exterior, imaginile istorice, prin intermediul cărora omul exprima înțelegerea pe care o poseda despre sine și lumea înconjurătoare. Felul în care teologul german interpretează mitologia datorează mult distincției pe care acesta o face între Historie – istoria ca reconstruire științifică a evenimentelor trecutului - și Geschichte – impactul existențial al istoriei în contemporaneitate. “Mitul ar trebui interpretat nu cosmologic, ci antropologic, sau și mai bine, existențial.”
Teologia lui Rudolf Bultmann rămâne cristologică în esență, însă, abandonează mitologia apocaliptică de sorginte iudaică sau gnostică. Existența creștină este fundamentată pe dragostea și sacrificiul cristic, pe distanța pe care o ia față de “robia” vizibilului. Evenimentul escatologic devine o realitate prezentă iar “propovăduirea crucii” o istorie asumată, în măsura în care este interiorizată.
