Din seria acelor filme cu serii interminabile, în capul listei se află Fantozzi, adică Paolo Villaggio, adică cel care, după mai multe încercări de a fi „util” din punct de vedere social, la finele anilor 60, a reușit în sfârșit să-și pună pe picioare visul de a deveni actor, în cadrul emisiunii Quelli della domenica. Aici, Paolo Villaggio devine Fantozzi, iar din 1975 eroul emisiunii de varieté dă start unei serii cinematografice care s-a întins pe mai bine de două decenii. Am făcut cunoștință cu el imediat după revoluție, pe vremea când cool însemna păcănele, gume cu surprize, sucuri la dozator, să ai televizor “cu cablu” și să te uiți la filmele pe care ni le dublau italienii. Din seria nesfârșită de momente absurde și penibile care te marchează pe viață, în ordinea numerelor de pe tricou:
[1] Fantozzi (1975)
Dacă lucrezi într-o mare corporație există riscul de a fi zidit din greșeală și, mult mai nasol, ca ei să nu-și dea seama niciodată de faptul că nu le iese numărul de angajați la socoteală. Asta dacă nu ai o nevastă grijulie care să sune la firmă după 18 zile și să întrebe de tine. Manifestările acestea de afecțiune se petrec în general în cuplu în preajma zilei de salariu.
Cu o fiică care arată de parcă ar avea nevoie, nu de o schimbare de look, ci de o exorcizare; cu plecări la muncă/ de la muncă de parcă ar fi probe olimpice contra cronometru; cu băgat la bulău pentru a da jos kilogramele în plus; cu o crucificare în sala de ședințe. Fantozzi e genul acela insipid, inodor, incolor, căruia orice i s-ar întâmpla, “nu are nimic”. După vreo 25 de minute mi-am dat seama că dacă continui să mă uit la film și, mai mult, duc articolul pe tema asta până la capăt, aș putea să fiu catalogat drept genul care râde ca broasca la inundație. M-am riscat până la urmă şi rândurile care urmează îmi stau drept mărturie.
Încercarea de a prinde autobuzul din mers pentru a ajunge la muncă la timp aruncându-se de pe terasă (“nu am făcut-o niciodată dar întotdeauna am visat asta”); bătaia pe care și-o ia în timp ce încearcă să o ducă pe colega, Miss etajul 4, la restaurant după funerariile mamei directorului general, care a încetat din viață la frageda vârstă de 126 de ani; miuța cu băieții care se transformă într-o luptă pe viață și pe moarte, din cauza unei inundații produsă de “norul funcționarilor”, la sfârșitul căreia are viziunea Sf.Petru cu cheile raiului, completată de halucinații cu sirene și mers pe apă, cu Fantozzi și Filini [sic!] înfășurați în gută și loviți de soare în moalele capului; doar câteva din exemplele care completează un scenariu care aduce de multe ori a cocktail de Looney Tunes cu scene de bâlci + accidente idioate, desprinse din vremea filmelor mute. Pentru că Fantozzi și-o ia grav: în cap (și nu pentru că ar fi vreun mare șmecher), la gioale, în deget, în coaie. Mă opresc aici (ați prins voi care-i șpilul).
Când am ajuns la râgâitul lui Fantozzi care a provocat o avalanșă, a trebuit să-i dau cu pauză și click pe final pentru a mă asigura că există totuși un generic care să-mi dovedească că se va sfârși până la urmă cu totul odată. S-a sfârșit, iar eu nu mai aveam decât nouă serii de genul în față.
[2] Il secondo tragico Fantozzi (1976)
În continuare Fantozzi bagă ca Berilă în folosul nenorociților de exploatatori capitaliști, numai că acum e păzit și de paznici înarmați cu mitraliere. Destul de amuzantă faza de la început în care, după o noapte întreagă de ore suplimentare, este luat pe sus de colegii care veneau la muncă, precum de avalanșa declanșată în prima serie de râgâitul lui ca o stihie a naturii. Norocul lui, pentru că în aceeași zi a fost desemnat drept câștigător la extragerea al cărei premiu consta în însoțirea directorului companiei pentru 3 zile la Monte Carlo, unde avea să-și desfășoare anualul pelerinaj la Cazino. O veste care l-a băgat în comă pentru 3 ore (i-a căzut draperia în cap în încercarea de a se sprijini pentru a nu leșina de fericire). Acolo, printre superstițiile de rigoare, trebuie să-i țină mâna sub cur șefului atunci când acesta joacă.
Povestea e mai simplă, iar asta o face să pară mai logică (?), însă, este nevoie în continuare de multă hidratare pentru a duce cursa cu b.s player-ul până la capăt, iar asta implică (din fericire) mai multe pauze de mers la budă. Am hotărât: cine reușește să vadă cap-coadă un film de genul merită distincția de cinefil erou.
M-am declarat învins de la al doilea film din serie deja. Când eram puşti şi am reuşit performanţa în generală să iau doi de 8 la limba şi literatura română spunând de două ori lecţia cu Greuceanu, le-am văzut aproape pe toate.
