Teza cărții lui Denis de Rougemont o constituie conflictul existent în Occident între pasiune și căsătorie. Paradigma pe care se sprijină interpretarea acestuia –
MITUL LUI TRISTAN. “Dacă civilizația noastră trebuie să supraviețuiască, ea va
fi nevoită să înfăptuiască o mare revoluție: să recunoască faptul că instituția
căsătoriei, de care depinde structura ei socială, este mai importantă decât
iubirea pe care o cultivă și pretinde altă temelie decât o febră plăcută.” (pg.
19). Și chiar dacă nu voi fi de acord cu moralismul lui (creștin) “pe față”, pentru
că suntem ființe cu dorințe care se cer neînfrânate, iar căsătoria rămâne în
esență o “terapeutică infernală” (Alain de Libera), totuși studiul lui Rougemount
interpretează foarte pertinent structurile eroticii occidentale.
- MITUL
Asocierea dintre iubire și moarte (“Cinstite fețe, v-ar plăcea să ascultați o poveste minunată
despre iubire și moarte?”) este artificiul retoric prin care versiunea
lui Tristan de Bedier trezește în noi emoțiile cele mai profunde. “Iubirea fericită nu a intrat în istorie.
Nu s-au scris romane decât despre iubirea fatală...” (pg. 23). În lirica
occidentală, înălțătoare, slăvită este mai degrabă pasiunea iubirii, decât iubirea împlinită, or pasiunea înseamnă suferință – “...am ajuns să vedem în ea promisiunea unei vieți
mai vii, unei puteri înnoitoare, ceva de dincolo de fericire și de suferință, o
beatitudine înflăcărată.” (pg. 24). Însă, cultul nostru pentru iubire ascunde, refulează, trece sub tăcere
faptul că “pasiunea iubirii
înseamnă, în realitate, o nenorocire.” (pg. 24).
Oricât am vrea să poetizăm, statistica demonstrează că 90%
din cazuri îmbracă de fapt forma adulterului, “că iubirea pasiune înseamnă, de fapt, adulter.” (pg. 24). Prin forța
pe care o exercită asupra noastră, nu se mai poate afirma că mitul înseamnă irealitate sau iluzie –
“mitul este o poveste, o fabulă
simbolică, simplă și tulburătoare, care rezumă un număr infinit de situații mai
mult sau mai puțin asemănătoare. Mitul ne permite să observăm dintr-o dată
anumite tipuri de relații invariabile și să le desprindem din mulțimea
aparențelor cotidiene.” (pg. 26). El traduce regulile de conduită ale
unui grup social sau religios, originea lui este obscură, căci autorul este
necunoscut.
- IUBIREA CURTENEASCĂ
Aceasta opune căsătoriilor feudale realizate exclusiv din interes, “o fidelitate independentă de căsătoria legală și întemeiată numai pe iubire.” (pg. 40). Iubirea și
căsătoria au fost considerate chiar incompatibile. Fidelitatea curtenească se opune însă, atât
căsătoriei, cât și «împlinirii»
iubirii: “legea iubirii curtenești
nu admite ca o asemenea pasiune să «caute împlinirea», adică
să ajungă la «deplina
posesiune a doamnei sale».” (pg. 41).
a)
Pasiunea lor se naște pentru că au băut licoarea – “ei nu s-au ales niciodată unul pe altul în deplină
libertate.” (pg. 45). Situația în care ei se află este una
contradictorie: “iubesc, dar nu se
iubesc deloc; au păcătuit dar
nu se pot căi, din moment ce nu sunt vinovați; se spovedesc dar nu vor să se lecuiască, nici
măcar să-și cerșească iertarea...De fapt, ca toți marii îndrăgostiți, ei se
simt purtați «dincolo de bine
și de rău», ca într-un fel de
depășire a condiției noastre comune, într-un absolut inefabil, incompatibil cu
legile lumii, dar pe care îl simt ca fiind mai real decât lumea aceasta.”
(pg. 46). Concluzia lui Rougemont este că Tristan și Isolda nu se iubesc de
fapt: “Ei nu iubesc altceva decât
iubirea, însuși actul de a iubi. Ei acționează ca și cum ar fi înțeles că tot
ceea ce se opune iubirii o garantează și o face să trăiască veșnic în inimile
lor, pentru a o slăvi la nesfârșit în clipa obstacolului absolut, adică în
clipa morții.” (pg. 49). Ei iubesc
pasiunea mai mult decât împlinirea ei, mai mult decât obiectul viu. Din
instrument al pasiunii, obstacolul
devine chiar scopul urmărit pentru el
însuși.
-
“Fără
să știe și fără să vrea, amanții nu și-au dorit niciodată altceva decât
moartea!...În adâncurile cele mai tainice ale inimii, voința morții, pasiunea
activă a Nopții era aceea care le dicta hotărârile-i fatale.” (pg. 53).
-
“Pasiunea
înseamnă suferință, înseamnă să înduri ceva, înseamnă supremația destinului
asupra individului liber și responsabil...să iubești iubirea mai mult decât
obiectul iubirii, să iubești pasiunea pentru ea însăși, înseamnă să iubești și
să cauți suferința. Iubirea – pasiune înseamnă să dorești ceea ce te rănește și
te distruge apoi, odată cu triumful său. Iată o taină pe care Occidentul nu a
îndrăznit niciodată să o mărturisească și pe care neîntrerupt a refulat-o!”
(pg. 57-58).
-
“cunoașterea prin suferință, este secretul mitului lui Tristan...”
(pg. 59).
b) Două
sunt izvoarele religioase ale mitului
–
1) păgânsimul dualist, în care “viața corpurilor este nefericirea însăși”
(pg. 73), cu moartea ca răscumpărare a nașterii, ca reintegrare în Unu.
2) creștinismul, și teologia întrupării, în
care moartea nu mai este limită, ci prima condiție a nemuririi (iubirea nu mai
înseamnă fugă de împlinire), care se întoarce către viață (transfigurând-o).
-
Iubirea
curtenească nu ar reprezenta altceva decât o renaștere a păgânismului, o
renaștere în sufletele creștine în care subzistă un păgânism firesc sau
moștenit.
Mai vine și Freud
cu nevrozele și sexualitatea noastră reprimată, vorbindu-ne despre - Baby
wants to fuck! & pasiuni care nu se lasă domesticite, și despre faptul
că, după toate probabilitățile, cu toții avem nevoie să mergem la un psihanalist (nu că
ne-ar ajuta de fapt la ceva).
(Denis de Rougemont, Iubirea și Occidentul, ed. univers, București, 2000).
