la început este
viața. sunt cadrele în care aceasta pulsează. și parcă vrând să ne amintească
de clasicele cinematografiei italiene, cu inevitabili precum antonioni sau
fellini, paolo sorrentino mizează și el pe capacitățile de seducție ale frumuseții
clasice, ale armoniei care vine din voluptate, ca apogeu al vieții, cu accente
alternând între hedonisme estetice și carnale. aici este comedie, opulență,
este glamour – sunt oameni într-o
lume a reprezentării, cei care prin teatral căută inventare de sine, aici
frumusețea este întotdeauna materială, păstrată în muzee, referent mumificat care
să țină încă povestea. la început corul feminin transformă tragedia
existențială a turistului asiatic într-un spectacol de operă prin care șirul
raționamentului deductiv - conștiința faptului că vom muri – este fisurată la
modul artistic. pentru că neajunsurile morții vin nu atât din faptul că ar fi
ceva monstruos, un eveniment îngrozitor, ci pentru că este nonfigurativă,
abstractă, adică plictisitoare.
la grande bellezza este până la urmă un film despre
romanitate, despre ce ar mai putea să
însemne ea, al unei clase sociale aflată într-un declin evident care încearcă
să reflecte o estetica de clasă de vizitat (ca la muzeu), dar de nereprezentat
(roma e orașul unei specii pe cale de dispariție). unii au numit filmul
lui sorrentino un la dolce vita
tehnicolor, însă, personajele sale principale nu mai sunt imaginile
juvenilizate ale starurilor din anii 50-60, cu tinerețea ca referent central. jep
gambardella, cum îi spune și ramona la un moment dat, nu mai este un tinerel. declinul
poate că e elegant, dar este totuși declin, cu toate că bătrânii vor să-și
trăiască și vârsta a patra. în romanul lui sienkiewicz, quo vadis, avem prezentată poate cea mai frumoasă sinucidere din
întreaga literatură; cu patricianul moare o civilizație, dar chiar și cu
artificii stilistice, consecințele unei morți reprezintă până la urmă o
apocalipsă, ceva moare pentru ca altceva să o ia din loc (pentru autorul
polonez era creștinismul).
este nevoie de
moartea femeii pe care jep a iubit-o cu adevărat în tinerețea reală (nu una regenerată
cu apă vie, adică excesiv), dar care l-a părăsit inexplicabil, de întâlnirea cu
urâțenia sfintei (tot creștinismul), ca ideologia trupului “controlat, cultivat
și manipulat” (dale b. martin, the
corinthian body) să fie pusă la îndoială, ca indicatorii de statut să fie,
dacă nu inversați precum în retorica paulină, măcar fisurați prin tratarea în
cheie ironică. e vorba despre o cultură și o civilizație (europeană?) aflată în
blocaj (ca și jep gambardella, nu își mai poate scrie povestea), care trăiește
încă după imagini care se vor a reflecta ideea,
care nu vrea să știe că o existență supraindividuală nu a existat niciodată și
că frumusețea-în-sine (la grande bellezza)
e lipsită de principalul ei atribut metafizic – nu durează.
