picioarele sunt aici principalele instrumente expresive. cu ele, în debutul filmului, fiica servitoarei sare coarda, cu ele se exprimă don jaime în nisip căutându-și cuvintele, sau la orgă interpretând (cu energia picioarelor făcută conștientă, la modul artistic, de mâini), pentru picioarele viridianei în timp ce aceasta, în camera de sus, mai întâi pe ele le dezbracă. cu ele același jaime încearcă pantofii de mireasă, pentru o clipă, punându-se pe sine în pantofii ei, un rol, poate singurul rol prin care se mai stârnește bărbatul în tragedia sexuală (întru care își caută satisfacția, pierzându-se mereu pe sine). de ele se lasă viridiana posedată în parabola în care își aruncă în foc semnele (lâna și andrelele penelopei, soția credincioasă) prin care femeia se lăsa integrată social și controlată, pentru că ea a început să ardă și totul este cenușă. și ce își dorește bărbatul? își dorește femeia pe care a pierdut-o, însă, o femeie pierdută și dorită este întotdeauna o femeie moartă. pulsiunea de moarte vine mereu dinspre un trecut idealizat, vine cu nostalgie, fiorul ei precum cele religioase (în cele din urmă, cununa de spini și cununa de mireasă reprezintă același lucru – o încununare). dorința, pentru că nu se va împlini niciodată, trebuie teatralizată, interpretată până la moarte.
