Într-un anume moment, lumea pe care o ştiam eu a dispărut şi în locul ei a venit o alta.
1Q84, ultimul roman al unui japonez, pe numele lui Haruki Murakami (recunosc, sunt la prima experienţă cu autorul în cauză, să-mi fie ruşine! – dar o să compensez cât de curând printr-o excursie în Pădurea norvegiană), un basm pentru oameni mari, “întunecat şi învolburat”, după chipul şi asemănarea anului 1984, însă, puţin mai altfel, o lume a semnelor de întrebare, în care Fratele cel Mare (al lui George Orwell) se vede înlocuit de Oamenii cei Mici:
Pe Oamenii cei Mici nu-i putem vedea. Nu ştim dacă sunt buni sau răi, dacă sunt sau nu reali. Dar ne sapă zdravăn pământul de sub picioare...
Ce ne propune Murakami? Un roman construit din două poveşti, poveştile lui Tengo şi Aomame, legaţi între ei prin firele transparente şi întortocheate ale memoriei; şi din cele două poveşti, realitatea “mereu una singură”, realitatea “infinit de rece şi solitară”, se alege cu o schizofrenie de toată frumuseţea, se încălzeşte puţin:
amintindu-şi cum se atinseseră reciproc, în timp ce cobora scara aceea de fier, Aomame simţi cum începe să se încălzească pe dinăuntru...se opri şi îşi scutură uşor capul de câteva ori. N-am voie să mă gândesc la aşa ceva într-un asemenea loc! Trebuie să fiu atentă cum cobor scara, îşi zise ea. Însă nu reuşi să-şi pună frâu gândurilor. Imagini de demult îi inundau mintea, una după alta, cu o claritate incredibilă. Noaptea de vară, patul îngust, izul slab de transpiraţie. Cuvintele rostite. Senzaţiile de dincolo de cuvinte. Făgăduieli uitate. Vise neîmplinite. Dorinţe rătăcite.
Despre ce e vorba de fapt? Despre amintirile intense care se nasc în crisalide de aer, umbrindu-ne existenţa, prin care timpul pare că o ia razna, şi fiinţe reale care se pierd în fluxul temporal asemenea fluturilor (“când le vine vremea, ei dispar în tăcere...fără să lase nici o urmă, de parcă i-ar înghiţi văzduhul”). Despre ce se întâmplă atunci când în lumea matematicii, naturală, pur şi simplu acolo, se interpune litera Q, cuvintele, care schimbă, reclădind realitatea, certificându-ne astfel faptul că existăm cu adevărat. Despre rescrierea realităţii prin intermediul unui mecanism psihic care selectează amintirile ce trebuiesc păstrate în memorie. Şi asta generează în romanul lui Murakami schimbări în lumea înconjurătoare sub influenţa unor forţe misterioase. Cu o sectă numită Pionerii, cu un Lider care trebuie asasinat de Aomame, cu un roman al unei puştoaice dislexice (fata Liderului), rescris de Tengo, prin care descrie întâmplările misterioase de care este înconjurată secta. Cu două luni pe cer şi împlinire erotică imposibilă (pentru că “în 1Q84 e imposibil să fiţi salvaţi amândoi”), deoarece unul este autorul iar celălalt îşi descoperă statutul de personaj (“eu mă aflu în povestea construită de Tengo...Sunt învăluită în căldura trupului său, sunt călăuzită de pulsul său. Sunt purtată de logica şi de regulile lui. Şi, probabil, de stilul lui.”). Despre imposibilitatea de a te mai întoarce odată ce ai intrat în “oraşul pisicilor” şi un război al amintirilor. Despre corpuri conceptuale şi trupuri reale. Despre vidul dintre noi pe care îl umplem cu poveşti.
Sintetizând, 1Q84 este un roman al realităţilor fantastice şi al ficţiunilor veridice, într-o atmosferă lunară în care “nu există nici aer, nici vânt, ci doar un vid menit să păstreze amintirile intacte”.
PS: dacă vă aşteptaţi ca odată cu lectura volumului 3 să aveţi parte de transparenţă, de o completare a puzzle-lui, va trebui să vă reevaluaţi aşteptările (finalurile deschise tind să devină o marcă a romanului contemporan din câte se pare). "Încă nu mi-e clar ce lume e aceasta, îşi spuse ea. Dar oricum ar fi ea construită, noi aici rămânem."
PS 2: am fost şi prin Pădurea norvegiană între timp, şi a fost bine.
