Totul e cam nașpa/ pe nașpa în general, numa’ că uneori viața o mai ia și în direcția cealaltă. În True Romance chestia asta se întâmplă în Detroit, cu fericirea care se împiedică și te umple de pop-corn într-o sală de cinema la care rulează un film ordinar de arte marțiale, cu plăcinta și discuțiile aferente de după. Bine, fericirea asta e de profesie o call girl, dar în cazul lui Clarence o face cu suflet (-ul ei monogam, lucru destul de ușor când ai intrat în branșă de doar câteva zile). Așa că ce să faci? O iei de nevastă iar ea își tatuează numele tău, dar tu tot nu poți să treci peste faza cu peștele.
Pentru ca am prins cam care-i șpilul cu Alabama, despre Clerence ar mai fi de spus că, în afara faptului că-i plac filmele de arte marțiale, e și fan Elvis, iar Regele “îi vorbește” (ucide-l pe pește!). Când ajunge însă la locul cu pricina este întâmpinat de Drexl cu o de-construcție ca la carte a fricii:
Now see, we're sittin' down here, ready to negotiate... and you've already given up your shit. I'm still a mystery to you. But I know exactly where your white ass is comin' from. See, if I ax'ed if you wanted some dinner and you grabbed an egg roll and started to chow down, I'd say to myself, "This motherfucker's carryin' on like he ain't got a care in the world. Who knows? Maybe he don't. Maybe this fool's such a bad motherfucker, he don't got to worry about nothin', he just sit down, watch my motherfuckin' TV." See? You ain't even sat down yet. On that TV there, since you been in the room, is a woman with her breasteses hangin' out, and you ain't even bothered to look. You just been clockin' me. Now, I know I'm pretty, but I ain't as pretty as a couple of titties.
Și-o cam ia el Clarence pe cârcă dar își îndeplinește “misiunea” primită de la Rege cu succes. Și cam asta ar fi definiția romantismului în universul feminin, de la humanoidul primitiv, până astăzi. Acțiunea se accelerează/ complică în același timp când, în loc de „haine curate” pentru Alabama, Clarence se alege de la bordel cu un geamantan plin de cox numa’ bun pentru liniuțe rulate cu bacnota de 100 de para. Cu Vincenzo (aka Anticristul) băgat de treaba cu drogurile într-o dispoziție de vendeta. Cu încercarea unora de a vinde drogurile și a altora de a le recupera. Cu o scenă de tortură absolut antologică (made by Virgil & Alabama), însoțită de o replică care poate dărâma ego-ul oricărui mascul - „arăți ridicol” (bun, vrei și urmează să o omori pe tipă, însă, bagi un check de rutină-n oglindă, pentru restaurarea imaginarului potrivit căruia tu ești miezul). Climaxul narativ îl constituie confruntarea din camera de hotel în care nu se mai știe cine urmărește pe cine (cumpărător, traficant, mafioți, polițiști), așa că se lasă cu un măcel, cu participanți acoperiți în fulgi de perne (nu, nu e o petrecere în pijamale).
Ce am mai învățat: (1) când ai probleme cu cerul înstelat și legea morală din tine, mănânci un hamburger și trece; (2) bărbații au 17 feluri în care se pot da de gol atunci când mint, femeile au 20; (3) la Tarantino violența își are sursa întotdeauna în semnele lingvistice care și-au pierdut referenții tari, într-un limbaj care nu mai comunică, ci doar destabilizează, suport al unor resorturi explozive, letale; (4) oricât de mari și tari suntem, prostia este întotdeauna în vârful piramidei care ne marchează destinul (Clarence îl ucide pe pește dar își uită permisul la fața locului; tatăl său rezistă eroic pe baricade, însă lipește un bilet cu noua destinație a fiului pe frigider; tortura Alabamei în camera de motel când geamantanul cu droguri era chiar sub pat); (5) subminarea contextului tragic prin introducerea “elementului surpriză”, a piesei care nu face parte din puzzle, instrument specific umorului negru (vezi retorica personajelor care torturează/ sunt torturate, soundtrack-ul atipic în raport cu cadrul [Virgil o așteaptă pe Alabama în camera de motel cu pușcociul în mână, însă, fondul muzical este asigurat de The Shirelles cu will you still love me tomorrow]).
Inutil să vă mai spun, Clarence și Alabama scapă (cu bani cu tot), pentru că norocul este fratele mai mare al prostiei. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți iar pe fiul lor l-au numit Elvis.
(True Romance, reg. Tony Scott, scen. Quentin Tarantino, 1993).
