În viaţa e ca atunci când, într-un wc public, femeia de servici dezlipeşte nişte afişe şi nu apuci să citeşti, dar vin unii imediat şi lipesc altele în loc, chiar în timp ce tu te pişi.

Ryu nu are grupa sanguină B, nu are bani pentru operaţie, patronatul îl dă afară de la muncă. Dar ştim de la Sartre că: “Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este istoria unui eşec. Coeficientul de adversitate al lucrurilor este în aşa fel încât trebuie ani de răbdare pentru a obţine cel mai infim rezultat.” (Fiinţa şi neantul). Nu că asta ne-ar linişti în vreun fel. Ryu nu ştie toată treaba asta, aşa că, pe moment, loveşte cu sete în mingile de baseball (mai târziu va rupe capul unora cu aceeaşi bâtă) pe care i le aruncă maşina de antrenament. Şi uite aşa ajunge omul, între o bătaie pe cur a superiorului (ceva gen, hai marş la muncă!) în fabrica în care bagi tură dublă, şi hârtia prin care eşti înştiinţat că te-au dat afară, la concluzia că o răpire „bună” te poate scoate din toate belelele (asta după ce deja te-au fraierit unii sa le dai rinichiul, că îţi fac ei rost în schimb, de altul “bun”).

Scena în care cei patru tineri şi-o iau la labă în şir indian, cu urechile lipite de perete, pentru că sora lui Ryu urlă de durere (nu a putut să adoarmă pentru că unii se fut cu un etaj mai sus), în timp ce Ryu mănâncă liniştit (e surdo-mut), crezând că sora lui a reuşit în sfârşit să adoarmă, reprezintă un exemplu minunat de solidaritate umană. Cam aşa stau lucrurile în filmele lui Chan-wook Park în general – fiecare e pe treaba lui/ are dreptate în felul lui, numa’ că la un moment dat treaba lui devine şi treaba altuia, iar asta se lasă cu un şir cauză-efect-cauză (toţi caută să se răzbune pe cel care i-a provocat trauma, de cele mai multe ori din greşeală/ inconştient) pe care se sprijină naraţiunea în filmele regizorului sud-korean (în care tragedia se îmbină cu comedia, pentru a sublinia în acest fel lipsa de sens).

Dacă am fi fiţoşi am spune că “lângă râu” reprezintă un fel de Scenă Primară (cu toate aluziile psihanalitice pe care o astfel de denumire o comportă); nu d-alta, dar aici va fi îngropată sora lui Ryu, aici moare fetiţa răpită, aici moare Ryu, şi tot aici sfârşeşte şi tatăl fetiţei. Nu suntem însă; suficient că v-am stricat tot cheful să mai vedeţi filmul spunându-vă cam tot ce se întâmplă. E suficient să ştim că în viaţa e ca atunci când, într-un wc public, femeia de servici dezlipeşte nişte afişe şi nu apuci să citeşti, dar vin unii imediat şi lipesc altele în loc, chiar în timp ce tu te pişi.

realism la zero grade (Kelvin)

cam în jurul ideii enunţate în titlu s-au învârtit motoraşele neuronale care îmi pun în funcţiune mecanismul numit – minte, la lectura celui de-al doilea volum al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin: “poveştile dau spaţiu, însă nu schimbă nimic; dedesubt, lumea rămâne la fel de fizică, de reală”. nu ştiu dacă este vreun soi de revelaţie/ dacă este pt. cine este, însă, se pare că proza ce mizează pe realism, face treaba asta la două nivele:

1. realismul de gradul I – portretul robot pe care personajul narator şi-l făcea în pe bune/ pe invers prin relaţii, existenţi cu care întreţine raporturi & raporturile pe care existenţii ăştia le au între ei, anunţând astfel ceea ce este el (ca de la Sartre citire), faptul că ne ficţionalizăm adică, că ne facem la modul discursiv/ declarativ, că ne construim singuri filmul (vezi cap.filmul morţii): “lumea de afară e reală, în timp ce spaţiul de aici e un fals, populat de simulacre care se fut şi se fut în speranţa că aşa o să prindă o urmă de consistenţă, care se fut şi se tot fut între ele ca să uite de problemă şi în felul ăsta să ajungă să creadă că ce simt e real.”

2. realismul de gradul 0 – dinamitarea realismului de gradul I, developarea lipsei acestuia de fundament, pe care forţa acestuia de atracţie se şi fundamentează de fapt (nu e ceva mistic, e Deleuze). aici e lipsa de contact & automat, de sensibilitate: “nu-mi plăcea să mă fut şi nu ştiam să mă fut şi nu mi se scula întotdeauna, intram în panică şi mă blocam…” pentru că “nici unuia dintre noi nu-i plăcea să fie atins.” aici e viaţa mea pe care în cea mai mare a timpului nu mi-o trăiesc, pentru că bag ca Berilă să-mi permit “multe obiecte metalice, orbitoare” (val chimic), şi dacă nu bag, nu mai ştiu să fac altceva, şi dacă totuşi vreau, îmi lipsesc instrumentele necesare. aici e decuplarea minţii de la automatul capitalist (datul din mâini fără a vedea jobul, în timp ce mintea o dă în bălării). aici îţi dai seama că “nimic nu mai e real, de fapt”, şi îţi doreşti şi tu să te conectezi la fluxul de informaţii care îţi prăjesc creierul, precum în micro-istoria introductivă, a unui occidental aruncat într-un viitor imaginar. aici “era pace, era realism.”

Pe urmă ne-am ridicat de la masă şi ne-am rătăcit într-un club electro deschis de curând, cu lumină albastră şi lasere verzi. Muzica era minimalistă rău, proud to be robots, aşa că am urcat la etaj unde ne-am aşezat pe nişte perne de polistiren şi fiecare s-a afundat în gândurile lui – starea aia când te gândeşti intens la nimic special, gândurile se derulează tăcute, şi tu le urmăreşti concentrat derularea.
Dedesubt, lumina albastră, acvarică era străbătută intermitent de lasere verzi, spasmodice şi rectangulare. Puştii stăteau cu capetele îndreptate spre DJ, fără să se atingă, disciplinaţi, ermetici – ca o specie derivată din cea umană, dar adaptată la un alt fel de mediu: I want to know how to survive into nightlife...Cu dispoziţia reglată de amfetamine şi substanţe, evisceraţi de gen şi de dorinţe, abia de îi mai puteam înţelege. Puteai să mori lângă ei şi ar fi continuat să te privească cu ochi albi, visători. Speram ca viitorul să fie al lor, să se termine odată povestea.

melancholy disco

La capitolul Criza imaginii-acţiune (Cinema 1 – The Movement-Image), Deleuze prezintă ca şi caracteristică definitorie a noului tip de imagini, faptul că acestea nu mai răspund unor situaţii totale, sintetice, ci unor situaţii dispersive. Fibra universului care asigura continuitatea este ruptă, realitatea este lacunară, conexiunile sunt slăbite în mod deliberat (natural aş spune eu). Ceea ce face ca succesiunea de imagini să mai alcătuiască totuşi un întreg sunt clişeele: “ceea ce formează întregul sunt clişeele, şi nimic altceva. Numai clişee, clişee peste tot…”.

Aceasta este şi cheia în care instituţia moartă a poştei a lui Ionuţ Chiva este de înţeles. Pentru că arta contemporană începe să conştientizeze din ce în ce mai mult că singurul material creator pe care îl mai are la dispoziţie îl reprezintă clişeul, pe un fundal muzical mai ales retro. Ionuţ Chiva se foloseşte de un stil foarte cunoscut generaţiei 2000+ doar pentru a-i arăta fisurile, incapacitatea artei de a transforma viaţa, vorba lui Houellebecq. Limitele limbajului, ale comunicării, dacă nu imposibilă, cel puţin ineficientă, se transformă într-o limită a existenţei, în incapacitatea acesteia de a-şi ţine promisiunile la fericire.

emergin youth

înspre sfîrșitul tinereții noastre
(cînd alcoolismul și episoadele de furie -
pentru că niciodată niciodată nu am avut
lucrurile pe care le-am vrut la momentul potrivit -
lucrau împotriva mea încercînd să mă șteargă de pe fața pămîntului)
în ultima zi de toamnă din anul acela

stăteam la calc fata cu care stăteam era în baie să se facă sună interfon și dau
drumu că trebuia să vină o mare prietenă de-a ei și colegă după care am lăsat ușa deschisă și cînd a intrat eu eram ascuns după birou aveam o mașinuță roșie luată din benzinărie și făcută cadou mie am tras în spate să armez arcul și i-am dat drumul să se ducă în piciorul femeii după care am ieșit și am aplaudat tare făcînd dansul bucuriei.

era duminică la amiază
eu îmi luasem blugii bocancii și o scurtă
de lînă înspicată sau sare și piper cu fermoar
și două buzunare mari în față cu nasture.
fata asta avea o capă neagră de lînă și
prietena un pardesiu cadrilat foarte friendly
era duminică soarele strălucea și trimitea
suliți din cer mormane de frunze
și fuioare de fum completau

frumoasa duminică de la sfîrșitul tinereții noastre
în care mergeam dezorientați la biserică și ne întrebam
(eu încercînd să-mi aprind o țigară și ele oprite în loc
aurii tinere iluminate)
dacă să luăm mașina sau mai avem timp să ajungem pe jos.

see, mergeam la un botez la o colegă de-a femeilor de la muncă care aștepta unii
oameni la biserica și alții la restaurantul alții la biserica și restaurantul noi am ales biserica dar nu știam dacă mai ajungem cu toate preparările și pînă la urmă am luat mașina am frînat în fața bisericii și am intrat toți trei glorios pe final de botez.
dar ele erau tinere aranjate aurii.

așa am ajuns să stau pe o bordură în pfaffenthal
neras ciufulit nemaipomenit de protejat în soarele ultimei zile de toamnă
rîzînd cu fata cu care stăteam și mă gîndeam
la emergin youth ”young romanians” îmi ziceam
”emergin middle to upper-class youth”.

ca-n salinger sau filme americane din anii 80 cu college
primitoare haine de lînă frumoasă ultimă zi de toamnă
post college youth fumînd în picioare pe trepte
youth îmbrăcat frumos și confortabil
colorată biserică sub nucii de lîngă biserică nici o nucă.

cu soarele-n față strîngînd din ochi ca un pui de cățel
frumoasă biserică în fața căreia fumează și glumește
emergin youth tipi compasivi reprezîntînd Dreptul
ca-n 12 angry men atenți la detalii youth educat
ateism programe imigrație drame sociale integrare problematică oboseală chinese orders la birou noaptea 2 pintes after compasiune dragoste studențească succes. căldură sufletească 2wards fellow man. lucruri spre care încet încet se îndreaptă lumea.

(după ce am plecat mîncînd prăjituri dintr-un șervețel
rîzînd triști dezorientați foarte triști)
înspre sfîrșitul tinereții noastre
duminică în ultima zi de toamnă în care mai puteam
purta primitoare friendly salinger college movies
haine de lînă am zis să lăsăm mașina și să mergem să ne plimbăm și să mîncăm undeva. duminică, cînd nu e deschis nicăieri - țigări, ne-am uitat în grădini am discutat
arhitectură fast food for us de la gară un film la care am adormit pe canapea și
cînd ne-am trezit era seară

cine cînd sperînd ce ne-a tot futut cu iluzia singularității
pentru care se sinucid atîția adolescenți lăsîndu-și creierii
să se scurgă pe scurte de lînă ca-n cronenberg.

Dacă ar fi să locuiască pe satelitul clanurilor alpha al lui Philip K. Dick, personajul instituţiei moarte a poştei ar fi un dep, “în aşteptarea unei fantome pustii”; ar asculta cel mai probabil melancholy disco; “most likely to: haunt you, least likely to: cheer you up”; singura carte care ar lua-o cu el pe o insulă ar fi ecograffiti de Ruxandra Novac.

cine-ma-la-mine-ntre-coaste (scena 1)

uneori te dă el afară din casă cu cuţitu' în mînă, uneori îl dai tu şi îi dai ei două bilete la film.