marți, 22 noiembrie 2011

realism la zero grade (Kelvin)


cam în jurul ideii enunţate în titlu s-au învârtit motoraşele neuronale care îmi pun în funcţiune mecanismul numit – minte, la lectura celui de-al doilea volum al lui Adrian Schiop, Zero grade Kelvin: “poveştile dau spaţiu, însă nu schimbă nimic; dedesubt, lumea rămâne la fel de fizică, de reală”. nu ştiu dacă este vreun soi de revelaţie/ dacă este pt. cine este, însă, se pare că proza ce mizează pe realism, face treaba asta la două nivele:

1. realismul de gradul I – portretul robot pe care personajul narator şi-l făcea în pe bune/ pe invers prin relaţii, existenţi cu care întreţine raporturi & raporturile pe care existenţii ăştia le au între ei, anunţând astfel ceea ce este el (ca de la Sartre citire), faptul că ne ficţionalizăm adică, că ne facem la modul discursiv/ declarativ, că ne construim singuri filmul (vezi cap.filmul morţii): “lumea de afară e reală, în timp ce spaţiul de aici e un fals, populat de simulacre care se fut şi se fut în speranţa că aşa o să prindă o urmă de consistenţă, care se fut şi se tot fut între ele ca să uite de problemă şi în felul ăsta să ajungă să creadă că ce simt e real.”

2. realismul de gradul 0 – dinamitarea realismului de gradul I, developarea lipsei acestuia de fundament, pe care forţa acestuia de atracţie se şi fundamentează de fapt (nu e ceva mistic, e Deleuze). aici e lipsa de contact & automat, de sensibilitate: “nu-mi plăcea să mă fut şi nu ştiam să mă fut şi nu mi se scula întotdeauna, intram în panică şi mă blocam…” pentru că “nici unuia dintre noi nu-i plăcea să fie atins.” aici e viaţa mea pe care în cea mai mare a timpului nu mi-o trăiesc, pentru că bag ca Berilă să-mi permit “multe obiecte metalice, orbitoare” (val chimic), şi dacă nu bag, nu mai ştiu să fac altceva, şi dacă totuşi vreau, îmi lipsesc instrumentele necesare. aici e decuplarea minţii de la automatul capitalist (datul din mâini fără a vedea jobul, în timp ce mintea o dă în bălării). aici îţi dai seama că “nimic nu mai e real, de fapt”, şi îţi doreşti şi tu să te conectezi la fluxul de informaţii care îţi prăjesc creierul, precum în micro-istoria introductivă, a unui occidental aruncat într-un viitor imaginar. aici “era pace, era realism.”

Pe urmă ne-am ridicat de la masă şi ne-am rătăcit într-un club electro deschis de curând, cu lumină albastră şi lasere verzi. Muzica era minimalistă rău, proud to be robots, aşa că am urcat la etaj unde ne-am aşezat pe nişte perne de polistiren şi fiecare s-a afundat în gândurile lui – starea aia când te gândeşti intens la nimic special, gândurile se derulează tăcute, şi tu le urmăreşti concentrat derularea.
Dedesubt, lumina albastră, acvarică era străbătută intermitent de lasere verzi, spasmodice şi rectangulare. Puştii stăteau cu capetele îndreptate spre DJ, fără să se atingă, disciplinaţi, ermetici – ca o specie derivată din cea umană, dar adaptată la un alt fel de mediu: I want to know how to survive into nightlife...Cu dispoziţia reglată de amfetamine şi substanţe, evisceraţi de gen şi de dorinţe, abia de îi mai puteam înţelege. Puteai să mori lângă ei şi ar fi continuat să te privească cu ochi albi, visători. Speram ca viitorul să fie al lor, să se termine odată povestea.