umanitatea nu
este atât rezultatul unui dar, precum în tragedia lui Eschil (Prometeu înlănțuit), cât consecința unor
experimente/ a unui accident/ sacrificiu individual (pe planeta pe care membrii
echipajului Prometheus vin să-și
întâlnească creatorii există indicii clare ale unor experimente scăpate de sub
control). concluzia lui Peter Weyland, cu al său – “nu există nimic” și spectrul distrugerii
finale a umanității chiar de către cei considerați a fi Inginerii ei, sunt
argumente în plus pentru o astfel de interpretare. “focul sacru” este o substanță pe care unul
din extratereștrii o bea, și din cauza căreia își află sfârșitul (ni se
sugerează că în acest “accident”/
“sacrificiu” s-ar afla geneza omului, la fel cum în final, capturat de
cefalopodul extraterestru, unul din Ingineri devine gazda binecunoscutei ființe
din seria Alien).
ideea din Prometheus, că umanitatea a fost creată de ființe extraterestre (așa numiții astronauți antici), nu este una nouă. susținătorii
acestei teorii consideră că ei ar fi de fapt zeii religiilor primitive, tehnologiile
avansate ale acestora fiind identificate de către strămoșii noștrii cu
caracterul lor divin. anumite artefacte/ construcții monumentale (care ar
depăși presupusele capacități imaginare/ tehnologice ale omului antic) sunt
considerate ca dovezi ale unei umanități ca proiect extraterestru. H.P.
Lovecraft poate fi considerat unul dintre tăticii acestei ipoteze, Chemarea lui Cthulhu dobândind
caracterul de scriere cult în literatura SF în general, și pentru tipul acesta
de geneză în special. acesta îi numește Marii
Strămoși, “care trăiseră cu veacuri înainte de apariția omului pe
pământ și care se pogorâseră din cer în lumea care se afla abia la început.” aceste
Entități anterioare omului, care au locuit pe Terra, și-au avut marile lor
orașe, lăsând vestigii ale acestor civilizații adormite. pentru Lovecraft,
Marii Strămoși rămân totuși niște ființe monstruoase, subpământene, și sursa
unor culte orgiastice de care nu au cunoștință decât câțiva inițiați (din acest
punct de vedere, alcătuirea ființelor extraterestre din Alien este una foarte lovecraftiană).
o altă versiune
foarte ofertantă din punct de vedere speculativ este cea a lui Arthur C. Clarke,
în 2001: Odiseea spațială, în care ne sunt descrise succesivele întâlniri
ale omului-maimuță, mai întâi, și ale exploratorilor spațiali, mai apoi, cu
celebrul monolit (TMA 1: TYCHO
MAGNETIC ANOMALY – ONE), care “nu are nimic de-a face cu întreaga specie umană – deoarece atunci când a
fost îngropat nu existau încă oameni...prima mărturie despre existența unei
inteligențe extraterestre.” monolitul este un complex instrument
pedagogic de origine extraterestră, prin intermediul căruia omul-maimuță poate
face saltul decisiv în evoluția sa spre ceea ce astăzi definim drept umanitate:
“mințile le erau testate, trupurile
cântărite, reacțiile studiate în amănunțime, potențialul evaluat.” insatisfacția
față de propria condiție se transformă într-o emoție definitorie pentru
evoluția ființei umane.
asemănările dintre Odiseea
spațială, regizată de Stanley Kubrick, și Prometheus-ul lui Ridley
Scott, sunt destul de transparente.
- cadrele mai lungi și mai lente decât ne-a obișnuit autorul care a inaugurat celebra serie Alien (mulți după ce au ieșit din sălile de cinematograf s-au și plâns de lipsa de “acțiune” a filmului, așteptările acestora fiind raportate la cel al cărui prequel se anunța a fi, și nu prea este de fapt, fiind un artificiu prin intermediul căruia fanilor seriei cu pricina le este captată atenția, în timp ce consumatorii de SF în general, au parte de surpriza de a li se livra aproape cu totul altceva, un film mult mai clasic în ceea ce privește execuția și referințele de gen).
- și într-un caz, și în altul, scopul misiunilor este același – descoperirea originilor umanității + nemurirea (în ceea ce îl privește pe Peter Weyland).
- caracterul problematic al relației dintre I.A (Inteligența Artificială) și umanitate - HAL 9000, sistemul nervos al navei Discovery în Odiseea spațială, care ajunge să saboteze misiunea, ca și cea a lui David-8, ultima generație de androizi a companiei Weyland Industries, ale cărui scopuri privind misiunea navei Prometheus devin independente de cele ale restului echipajului, punându-le în cele din urmă viața în pericol.
în ceea ce îl
privește pe David-8, singurul personaj memorabil, acesta este mai asemănător,
în ceea ce privește complexitatea emoțiilor și conștiința de sine, de Nexus 6 -
replicanții din Blade Runner,
decât de Ash - androidul din Alien. cu
toate acestea, în cazul lui David capacitatea de a simula emoțiile
umane nu face altceva decât să îl mascheze pe androidul ghidat de logică/
rațiune pănă la capăt, ale cărui calcule personale trec peste o etică mult prea
umană. luând contact cu o civilizație superioară, acesta conștientizează că
umanitatea este ceva ce trebuie depășit. David nu este un fiu rău, el doar
evoluează (de la filmele pe care le vede, la studiile lingvistice, până la
contactul cu nava extraterestră, este preocupat în întregime de cunoaștere,
chiar și atunci când aceasta presupune “experimente” mai sadice, cum este cazul
cu arheologii Elizabeth Shaw și Charlie
Holloway). dezideratul aristotelic “de a ști și de a cunoaște de dragul științei însăși și al cunoașterii însăși“
(Metafizica), pare în sfârșit
realizat în cazul generației de androizi David-8.
totuși, chiar dacă ideea filmului este mai mult decât
ofertantă, chiar dacă execuția regizorală e comparabilă cu standardele pe care Ridley
Scott (și) le-a impus în filmele de gen precedente (vezi Alien și Blade Runner),
iar banii investiți în film se justifică în produsul final (în caracterul
veridic al lumii pe care-o creează), chiar dacă în interpretarea lui Michael
Fassbender, ne-am ales cu un android memorabil (și asta doar pentru că aici se
simte mai mult mâna regizorului), scenariul filmului rămâne o dezamăgire cruntă
per ansamblu: personaje de umplutură, insuficient conturate (în cazul lui Fifield,
doar pentru a da un exemplu, cu “I’m a geologist, I fucking love rocks!”, nu
reușești să construiești decât o caricatură de personaj, preocupat mai mult de
a-și lua tălpășița decât în a-și face treaba pentru care se presupune că a fost
recrutat), care lasă senzația că mai mult au fost aruncate pe o navă spațială,
decât că au fost recrutate pentru o misiune comună, nivelul de conexiune dintre
acestea fiind aproape de zero (iar asta contribuie la aspectul neglijent/
împrăștiat al scenariului), dialoguri
banale, condimentate cu glumițe idioate, când ți-e lumea mai dragă (faza în
care căpitanul navei îi propune lui Meredith Vickers, fiica lui Weyland, să
și-o pună cu el, rămâne pentru mine un exemplu scenaristic de cum nu se face,
concurat foarte strâns ce-i drept, de împodobirea brădulețului de Crăciun de
către același căpitan, la scurt timp după ce s-a trezit din hipersomn). scenariul
cade într-o lumină cu atât mai proastă cu cât îl raportăm la ceea ce și-a
propus Scott să realizeze din punct de vedere regizoral – un SF care să
capete în timp aspectul unui film cult/ clasic al genului. în Aliens de exemplu, scenariul era la fel
de prost, însă, aspectul acesta a fost neglijat de majoritatea, pentru că tot
ceea ce James Cameron și-a propus în a doua parte a seriei, a fost un film care
să fie entertaining 100%, care să te țină de la început până la sfârșit cu
sufletul la gură (și te ține).
până la urmă, Prometheus- ul lui Ridley Scott mi-a
lăsat senzația unui regizor cu ceva idei îndrăznețe (oricum, nu prea explorate
în istoria cinematografiei de gen) și multe intenții bune, cu o viziune plăcută
ochiului, însă, care nu știe prea bine ce să facă cu toate astea, cum să le dea
o formă narativă coerentă, care să se ridice la nivelul așteptărilor (mele, cel puțin). dar
finalul filmului ne sugerează posibilitatea unei continuări. până atunci are
timp să-și găsească și alți scenariști.
