din când în când
pun mâna pe câte un text care-mi confirmă (dacă mai era nevoie de confirmări)
că atunci când mă arunc și eu să-mi mai dau cu părerea despre o carte sau
film, sunt de fapt pe treaba mea, genul de comentariu care are prea puțin de-a face
cu textul/ imaginea în sine, cât mai mult cu acea kestie care mă roade pe mine în
acel moment și căreia îi găsesc prilej în orice. dar până la urmă asta e
situația cât de cât fericită în care, chiar dacă o dai în bălării, o faci pe
barba ta, terapeutic cumva. mai suspectă e tăcerea autorului care, fericit că
cineva vorbește în adunare despre carte, acceptă să se spună despre ea orice. “cu excepția celor care-mi sunt prieteni
sau scriu de bine de cărțile mele, criticii
literari mi se par foarte proști.” (adrian schiop). fără să fie deloc departe
de adevăr în judecata sa, nici pasivitatea autorului nu e de natură să
erotizeze. de cele mai multe ori însă, sunt de un conformism înfiorător în
judecățile mele, judecăți programate în funcție de fel și fel de grile de
lectură ale maeștrilor al căror discipol aleg să mă fac, când treaba cu orice
canon e că orice canon trebuie înțeles pentru a fi depășit, până la eliberarea
finală în care rămâi prost în fața unui text sau a unei imagini, și interpretarea nu
mai funcționează, făcând loc unor reacții mai spectaculare, în funcție de ce
dar i-a dat duhul fiecăruia. textul cu pricina este against interpretation. autoarea susan sontag.
textul este în esență o reacție teoretică care se pune împotriva concepției conform căreia opera de artă este în primul rând “conținut”. ceea ce ideea de conținut implică este
“proiectul peren, niciodată consumat
al interpretării.”
- interpretare = un act conștient al minții care exemplifică un anumit cod, anumite “reguli” de interpretare, sarcina interpretării fiind din perspectiva hermeneutului una de traducere.
concepția
occidentală despre artă a rămas în limitele fixate de teoria greacă care privea
arta ca mimesis sau reprezentare.
astfel, arta devine problematică, având nevoie să fie apărată (vezi concepția
platoniciană conform căreia arta este “imitația unei imitații”). în această
apărare se ajunge la distincția dintre “formă”
și “conținut”, conținutul devenind
ceva esențial, în timp ce forma rămâne un accesoriu. așa însă, caracteristica
definitorie a teoriei mimetice continuă să persiste.
originile acestei
teorii se află în așa numita conștiință post-mitologică, pentru care textele
antice, în forma lor primară, devin inacceptabile, ele trebuind să fie
reconciliate cu cerințele “moderne”. așa ajung stoicii, pentru a-i face pe zei
morali, să alegorizeze
caracteristicile rudimentare ale lui Zeus și ale clanului său turbulent (ex.
adulterul dintre Zeus și Leto nu era altceva decât unirea dintre putere și
înțelepciune). în aceeași manieră procedează și Philon din Alexandria cu
istoriile literale ale Bibliei Ebraice, interpretându-le ca paradigme
spirituale.
- interpretarea se dovedește a fi maniera radicală prin care un text vechi, devenit din anumite motive inacceptabil, este totuși păstrat.- fără a fi șters sau rescris, textul este astfel alterat.- pentru că nu poate admite însă asta, interpretul pretinde că nu face altceva decât să îl facă inteligibil, descoperindu-i adevăratul înțeles.
interpretarea
contemporană, mult mai complexă, este caracterizată nu de o pietate față de
textul problematic, ci de o agresivitate asumată în mod deschis, de un dispreț
fățiș față de aparențe. dacă vechiul stil de interpretare ridica un alt sens,
deasupra celui literal, stilul modern de interpretare sapă, și în timp ce sapă
distruge. ceea ce caută el este sub-textul, acesta fiind de fapt cel adevărat. doctrinele
lui Marx și Freud reprezintă sisteme hermeneutice care exemplifică această
manieră agresivă de interpretare. pentru Freud conținutul manifest al fenomenului trebuie îndepărtat pentru a-i afla
semnificația reală, conținutul latent.
pentru Marx evenimentele sociale sunt de asemenea ocazii de interpretare, evenimente care
doar par inteligibile, dar care în realitate nu au niciun înțeles în absența
interpretării.
- “A înțelege înseamnă a interpreta. Și a interpreta înseamnă a reafirma fenomenul, cu scopul de a-i găsi un echivalent.” (pg. 7)- “efuziunea de interpretări ale artei ne otrăvește sensibilitățile. Într-o cultură în care dilema clasică este deja reprezentată de hipertrofia intelectului în dauna capacității vitale și senzuale, interpretarea este revanșa intelectului asupra artei...Mai mult de atât. Este revanșa intelectului asupra lumii. A interpreta înseamnă a sărăci, a goli lumea – pentru a așeza în loc o fantomatică lume de «semnificații».” (pg. 7)- interpretarea este echivalentul unei duplicări a lumii.
“Arta adevărată posedă
capacitatea de a ne neliniștii. Reducând opera de artă la conținutul ei și mai
apoi interpretând acest conținut, opera de artă este domesticită. Interpretarea
face arta docilă, confortabilă.” (pg. 8)
- pentru a evita interpretarea arta ar putea să devină o parodie, abstractă, decorativă sau non-artă.
ce fel de criticism
servește de fapt operei de artă?
- cel care se folosește de un vocabular descriptiv al formelor în artă (ergo, mai multă atenție la forme).- cel care consideră transparența ca fiind cea mai importantă valoare în artă, ca experiență a lucrului în sine (care este ceea-ce-este).- redescoperirea simțurilor (a auzi mai mult, a vedea mai mult, a simți mai mult).- ceea-ce-este VS ceea-ce-semnifică.
“În locul unei hermeneutici avem nevoie de o erotică a artei.” (pg. 14)
