I.
În loc de introducere – câteva teme
aproape folositoare
Potrivit
tradiţiei creştine a vedea înseamnă a cunoaşte. “Iubiţilor, acum
suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă
El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.” (I Ioan 3, 2). Această vedere/cunoaştere
începe de fapt încă de aici, in via,
prin intermediul experienţei extatice (“afară din trupul meu voi vedea pe
Dumnezeu” – Iov 19, 26). Cunoaşterea in
via este desăvârşită totuşi abia in
patria, în viaţa veşnică – “vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar
atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe
deplin” (I Corinteni 13, 12).
Cunoaşterea pozitivă, catafatică, rămâne în esenţă o cunoaştere parţială,
mimetică. Accesul la ceea-ce-este cu adevărat, Real, este realizat prin
intermediul unei vederi superioare. “O astfel de cunoaştere-vedere, care
presupune reciprocitate, exclude orice finalitate în vederea faţă către faţă a
lui Dumnezeu.” (Vladimir
Lossky, Vederea lui Dumnezeu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1995, pg.24). O altă denumire de fapt pentru ceea ce Jean-Luc Marion desemna
drept cunoaştere metafizică (“primatul fiinţării ca obiect universal al cunoaşterii”; fiinţa degradată şi transformată într-un obiect)
VS cunoaştere erotică (reducţie radicală prin intermediul căreia fiinţa scapă
de zădărnicia care descalifică certitudinea obiectelor).
Dar ceea ce ne
interesează pe noi de fapt îl constituie statutul privilegiat al vederii în
ceea ce priveşte participarea la cunoaştere. “Nimănui nu i se poate spune ce este Matrix. Trebuie să vezi singur.” Vederea îşi păstrează totuşi caracterul ambiguu,
potrivit căruia frumosul nu este întotdeauna şi adevărat (vezi Paul Evdochimov,
Arta icoanei – o teologie a frumuseţii),
în care theorein (a contempla) este
opus lui aesthesis (percepţia
subiectivă), în care “ceea ce se vede nu descoperă ci ascunde” (Jacques Lacan, The object of psychoanalysis), în care
lucrările minţii se pot exercita într-o lume generată pe computer. “Matrix
este peste peste tot. Este tot ceea ce ne înconjoară. Chiar şi acum. Chiar şi
în această cameră. Poţi să îl vezi atunci când te uiţi pe fereastră sau când
îţi deschizi televizorul. Poţi să îl simţi atunci când te duci la muncă, când
te duci la biserică, când îţi plăteşti taxele. Este lumea care ţi-a fost trasă
pe ochi pentru a te orbi să nu vezi adevărul.”
În realitatea
virtuală/spirituală însă, vederea nu se fundamentează pe organul văzului, ci pe
“simţurile” omului interior.
Pentru Origen de exemplu, vederea lui Dumnezeu corespunde stării
primare/finale, şi corespunde unei vederi a minţii (Neo ajunge în cele din urmă
să vadă principiul subzistent din care este făcută lumea din Matrix, textura
numerică a Realului, putând să o transceadă astfel). Este interesantă o
paralelă cu teoriile cyberpunk, potrivit cărora “fiinţele umane există mai
degrabă în forma tiparelor informaţionale decît în cea a prezenţei corporale” (Ion
Manolescu, Literatura şi inteligenţa
artificială [România Literară, nr.44, 2005]). Sinele se eliberează de
legătura cu trupul natural, transformându-se într-o entitate virtuală care
scapă de decăderea şi inerţia realităţii materiale (Slavoj Zizek, On belief). Nemurirea, procesul de
downloading identitar, evenimentele mentale separate de legătura cu creierul,
asemeni hard-ului unui computer detaşat de unitatea de bază; iată principalele teme prin intermediul
cărora este conturat posibilul viitor post-biologic, visul unei tehnologii din
ce în ce mai inteligentă care să permită scanarea creierului şi a sistemului
neuronal, şi înlocuirea acestuia cu circuite electronice superioare din punctul
de vedere al capacităţii, al vitezei şi al rezistenţei, însoţite de o copie de
rezervă în cazul în care X păţeşte ceva din punctul de vedere al integrităţii
fizice - se poate ca X să nu-şi dea seama de schimbare, să fie multiplicat
chiar, poate implica chiar distrugerea vechiului X în cadrul unui “transfer” al
minţii sale într-un trup nou (Ray Kurzweil, The
Age of Spiritual Machines, Viking Penguin, 1999). În cyberspaţiu/paradisul
post-apocaliptic nu vom mai avea ochi, însă abia atunci vom putea vedea cu
adevărat, pentru că vederea corespunde acelei părţi a omului care nu se lasă
circumscrisă de existenţa biologică, a cărui esenţă „nu se află în materia din
care a fost creat(ă)” (Panayotis Nellas, Omul
– animal îndumnezeit, ed. Deisis, Sibiu, 2002, pg.69), ci în Modelul/modelele
care îi reprezintă adevăratul conţinut ontologic spre care tinde.
II.
Prima
treaptă / lumea după Morpheus
Prima parte a
creaţiei fraţilor Wachowski corespunde acestei viziuni mimetice a fiinţei din punct de vedere filosofic. Doar atunci când
fiinţele sunt reprezentate drept copii ale unei forme a Fiinţei (sensibilul ca
imagine a inteligibilului în filosofia platoniciană, omul creat “după chipul”
lui Dumnezeu în Scripturi, imaginile reziduale ale sinelui din Matrix, şi
recrearea digitală a lumii), se presupune o întoarcere la adevăratul principiu
al copiei, la Modelul ideal, pe care se fundamentează jocul aparenţelor (Alain
Badiou, Deleuze: the clamor of being,
University of Minnesota Press, 2000), o întoarcere la Sursă.
Schema ontologică
platoniciană însă, deşi îşi păstrează viziunea eleată în ceea ce priveşte
caracterul precar al lumii simţurilor (identificată de Parmenide cu calea
aparenţei), pusă în paranteze din punctul de vedere al lui ceea-ce-este, suferă
o mutaţie radicală pe treptele superioare ale existenţei. The Matrix o păstrează pe doxa
(lumea sensibilă – iluzorică, o lume a umbrelor, plasată în opoziţie cu
realitatea, simularea neuro-interactivă din Matrix, o lume generată de un
computer la care suntem conectaţi), însă, dincolo de realitatea virtuală nu se
mai află lumea inteligibilă, ci pustiul
realului – adevăratul motor care se află în spatele lumii artificiale.
Pentru că doar într-o lume ruinată, care se sabotează pe ea însăşi (aşa şi
procedează de fapt oamenii în ultima fază a războiului împotriva maşinilor în The Matrix), pustie şi goală, poate
apărea fantezia elementului care va să fie pentru a umple viaţa cu sens, acel
Real aflat de partea fanteziei, paradisul consumist al capitalismului târziu
(vezi Slavoj Zizek, The fragile absolute
şi Bun venit în deşertul Realului).
Punerea lumii
între paranteze, ontologic vorbind, din filosofia greacă, care se transformă
într-unul dintre principalele simptome ale filosofiei, capătă în gândirea
secolului 20 (secol cinematografic prin excelenţă, în care omul a început să
gândească din ce în ce mai mult “pe ecran”, pentru a împrumuta formula lui Thomas E. Wartenberg)
aspectele unei veritabile crize a
imaginii. Martin Jay exemplifică acest aspect al criticii filosofice, luând
filosofia franceză drept studiu de caz. “Chiar dacă definiţiile vizualului
diferă de la gânditor la gânditor, este clar faptul că imagocentrismul a
generat...o neîncredere larg împărtăşită. Critica pe care o face Bergson
spaţializării timpului, celebrarea soarelui orbitor şi a trupului acefalic de
către Bataille, descântecul ultim de ochiul sălbatic al lui Breton, descrierea
sadomasochismului “privirii” la Sartre, încrederea diminuată a lui
Merleau-Ponty într-o nouă ontologie a vederii, deprecierea la Lacan a ego-ului
produs de stadiul-oglindă, aproprierea lui Lacan de către Althusser pentru o
teorie a ideologiei marxiste, structurile lui Foucault ca opuse privirii medicale
şi supravegherii panoptice, critica societăţii spectacolului de către Debord,
legătura pe care o face Barthes între fotografie şi moarte, descuamarea la Metz
de regimul scopic al cinema-ului, lectura dublă a lui Derrida a tradiţiei
speculare a filosofiei şi a mitologiei albe, atrocitatea privilegierii
vizualului în patriarhat în viziunea lui Irigaray, disputele lui Levinas
privitoare la o etică zădărnicită de către o ontologie fundamentată vizual, şi
identificarea postmodernismului de către Lyotard cu sublima împiedicare a
vizualului – toate acestea evidenţiază, pentru a ne exprima cu blândeţe, o
pierdere de încredere palpabilă în ceea ce până acum fusese “cel mai nobil
dintre simţuri”.” (Martin Jay, Downcast
Eyes: The Denigration of Vision in Twentieth Century French Thought).
The Matrix duce până la capăt această viziune, formulând
suspiciunea metafizică a unei lumi care nu este una naturală, ci una produsă, artificială; “întreaga lume
perceptibilă ar putea fi un film, turnat într-un Meta-Hollywood de dincolo de
lume… viziunea unui multiplex utopic, perfect.” (Boris Groys, Topologia artei şi alte
eseuri).
Discursul din The Matrix corespunde fără îndoială
viziunii pe care o are Morpheus asupra lucrurilor, discursul înţeleptului
elibereat din lumea onirică şi care luptă pentru eliberarea celorlalţi
întorcându-se în sistem. Discursul său conturează un dualism familiar
universului gnostic (cinematografia, prin punerea în scenă a ideilor
filosofice, a montajului-limbaj prin intermediul căruia îşi instituie propriul
sistem de semnificaţii, prin transformarea teoriilor/paradigmelor în diviziuni
cu aparenţă temporală, poate fi privită drept mitologia ultimă a omului modern)
– timpul ca un loc al minciunii (pseudos),
materia opusă “lumii reale”
(monadei în gnosticism), călătoria dincolo de lumea aparentă, ca o purificare,
ca un fel de naştere din nou.
Principalele
puncte slabe ale argumentaţiei lui Morpheus, în afara premisei deloc de
neglijat a pustiului realului care
atrage oamenii în sistem (vezi cazul lui Cypher care doreşte să fie reconectat,
preferând realitatea virtuală, în locul peisajului catastrofic din lumea “adevărată”),
sunt: 1) ignorarea faptului ca iniţial, Matrix se dorea a fi “o lume umană
perfectă în care nimeni nu suferea, unde toţi ar fi fost fericiţi” (program
paradis) şi 2) consecinţa logică a primului punct – recrearea lumii conform
reprezentării umane a ceea ce înseamnă “cea mai bună dintre lumi”, o replică
fidelă a lumii, aşa cum arăta ea înainte de a fi distrusă de fapt, după chipul
şi asemănarea imaginarului omului (de aici şi concluzia programului Smith: “ca
şi specie, fiinţele umane îşi definesc realitatea prin mizerie şi suferinţă”).
III.
A doua
treaptă / Haec sublimis veritas
În The Matrix Reloaded exerciţiul (în
sensul stoic de askesis) cinematografic
ne introduce pe o treaptă superioară din punctul de vedere al cogniţiei. Neo se
întoarce la Sursă şi îşi întâlneşte Arhitectul. Dacă în prima parte ne-a fost
prezentată perspectiva fiului rătăcitor – Morpheus, acum ni se prezintă punctul
de vedere al tatălui/programator, perspectiva centrală, care vine să dea sens
punctelor de vedere particulare ale celor “liberi”.
ARHITECTUL: “Primul Matrix pe care l-am creat era
perfect. Era o operă de artă. Fără defect! Sublim! Un triumf egalat doar de monumentalul
său eşec. Mai apoi am înţeles faptul că soarta lui era pecetluită de la bun
început, ca urmare a imperfecţiunii fiinţei umane. De aceea, l-am recreat,
pornind de la istoria voastră, ca să reflecte mai bine grotescul naturii
voastre. Totuşi, am eşuat din nou. Atunci am înţeles faptul că răspunsul îmi
scăpa, pentru că trebuia să fiu ori mai puţin ager, ori mai puţin dornic să
ating parametrii perfecţiunii. De aceea, răspunsul a fost găsit de altcineva,
de un program intuitiv, creat iniţial pentru a studia unele aspecte ale
psihicului uman. Dacă eu sunt tatăl Matrix-ului, ea ar fi, fără îndoială, mama
lui…ORACOLUL…Ea a găsit o soluţie în care 99% dintre subiecţii testaţi au acceptat programul, cu condiţia să poată
alege, chiar dacă nu aveau conştiinţa acestui fapt decât la un nivel
inconştient. Deşi sistemul a funcţionat, acesta era fundamental eronat, ducând
la apariţia unei anomalii sistemice care, dacă nu era controlată, putea
ameninţa sistemul însuşi. Lăsaţi nesupravegheaţi, cei care au refuzat programul,
deşi puţini, măreau posibilitatea producerii unui dezastru de proporţii.” -
ZION-ul. “Funcţia Alesului este
aceea de a se întoarce la Sursă, permiţând reintroducerea unei părţi din codul
său în programul iniţial, după care va trebui să aleagă din Matrix 23 de
persoane – 16 femei şi 7 bărbaţi pentru a reconstrui Zion-ul.”
Operând potrivit
schemei lacaniene, la început a fost Ordinea simbolică. În timp, la cei care o
locuiesc - anomaliile din sistem – încep să se manifeste eroicele încercări
suicidale de a străpunge această Ordine, de a ieşi din ea. Când Ordinea însăşi
pare ameninţată, chiar cei revoltaţi, prin însuşi actul revoltei lor, sunt cei
care oferă matricea de transformări necesare sistemului pentru a se reproduce,
trecerea de la o formă de legătură socială la o alta. În final, revolta însăşi
este abandonată ca nesemnificativă, de vreme ce încălcarea normei,
perversiunea, este solicitată în mod direct de sistem (Slavoj Zizek, On belief). Exact aceasta este şi
ordinea, nu întotdeauna transparentă, care stă la baza acţiunilor eroilor
umani/digitali din Matrix. “Problema socius-ului a fost dintotdeauna aceasta: să
codifice fluxurile dorinţei, să le înscrie, să le înregistreze, să facă în aşa
fel încât să nu existe vreun flux care să curgă fără a fi tamponat, canalizat,
reglementat.” (Gilles Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg.
44). Matricea are însă nevoie de revoluţiile noastre, fără actele noastre de
nesupunere ar deveni improductivă, sterilă, moartă, pentru că ea “renaşte la nesfârşit din propriile-i
discordanţe.” (Gilles
Deleuze, Felix Guattari, Capitalism şi
schizofrenie – Anti-Oedip, ed. Paralela 45, 2008, pg. 208). Ca să intrăm,
intrăm prin efracţie, când ne facem, ne facem insuportabili. Un corp hidos,
fără chip (de la Deleuze şi Guattari ştim - corpul fără organe este un corp lipsit de
imagine), corpul din spatele corpurilor noastre are nevoie de mâinile noastre
ce vor să atingă, să se înfigă, să lovească lăsându-l pe celălalt într-o baltă
de sânge, are nevoie de dinţii noştri să sfâşie, de simţurile noastre excitate,
de dispoziţia noastră provocatoare, de tot show-ul audio-vizual al umanităţii
menit să îţi ia ochii şi minţile, de tot arsenalul de efecte speciale pe care
sistemul îl are la dispoziţie. Acesta este jocul fără de speranţă al libertăţii
cu care am fost înzestraţi, doar pentru a funcţiona mai bine, pentru a putea fi
integraţi.
