când credeai în
sfârșit că ai scăpat, că îl ai pe louis
doar pentru tine, lestat se întoarce
dintre morți și îți mărturisește care e zona din care artisticul ia naștere. “not quite furioso. moderato? cantabile, perhaps.” dar nu în pian se
află originea. pentru originarul estetic nici lestat nu-i decât un instrument. dar el a fost acolo, în mlaștină,
printre broaște râioase și aligatori. pentru că de oricâte categorii estetice
ne-am folosi, putreziciunea din care a căpătat formă la începuturi se află
dintotdeauna în inima artei.
numai din
perversiune scopul tragediei în poetica
aristotelică este a săvârși purificarea. căci ce este
tragedia dacă nu o formă de exorcizare? cele ce se săvârșesc în interior și amenință
ordinea socială sunt scoase “afară”, iar spectatorul se liniștește. complexitatea tematică a
creațiilor artistice crește exponențial cu diversificarea “tentațiilor”.
și dacă ne emoționăm cu milă sau frică, ori cu cântece phallice, o facem tot pentru
expiatio. pentru
că arta vine dinspre o margine în care umanul nu se mai recunoaște, de la o
adâncime care încă îl afectează. cum altfel ar putea fi explicat paradoxul
ororii care ne atrage prin impuritate? “complexul
mumificării” (andre
bazin), chiar dacă mai potrivit artelor plastice, face sens pentru producțiile
estetice în general, în încercarea lor de a prezerva o existență a cărei vitalitate
ține de timpul trecut, ca epifanii ale violenței, ale unui accident în urma
căruia nu au existat supraviețuitori. thomas bernhard a înțeles – a relata
înseamnă a nimici tot ce este descris (extincție). artistul nu operează pe
viu, el nu face decât să aranjeze cadrave, să le pună în context.
emmanuel levinas a înțeles și el și s-a împotrivit.
în reality and its shadow, la origini arta nu este nici cunoaștere, nici
limbaj. funcția ei constă în a nu înțelege, în obscur ca eveniment ontologic independent. substituirea
obiectului cu imaginea acestuia este procedeul ei elementar. “un obiect
reprezentat, prin simplul fapt că devine o imagine, se preface într-un
non-obiect”. în absența obiectului, imaginea acestuia îi ocupă locul marcându-i
astfel absența, înlocuirea, de parcă obiectul reprezentat ar fi murit. iată de
ce inumană. iată de ce monstruos. din momentul în care prin artă moartea este
introdusă în ființă, ca o tăietură în trupul realului, temporalul este
întrerupt, devine “interstițiu”. transformându-se în destin, individul integrat
în spectacol este scutit de la responsabilitate, se vede eliberat. modul lui de
a fi este fugă, numele lui este legiune (marcu
5, 9).
