când se gândește
la soția lui, se gândește întotdeauna la capul ei. își imaginează cum ar fi să
îi zdrobească frumosul craniu în căutarea realului ca răspuns la nevoințele
conjugale. scenariul este construit în prima parte a filmului pornind dinspre
cele două cadre temporale ale relației – ca dialog între trecutul imaginat de
ea [amy] într-un jurnal și
prezentul vidat al lui [nick] – ca metodă interpretativă contrastantă a existenței, pentru că singurele
achiziții temporale la oameni sunt de tipul informației, documente care cresc
îngrijorător ca volum, arhivate de memorie într-un caz fără rezolvare.
ceea ce david
fincher pune în scenă este autopsia cinematografică a unei povești de(spre)
cuplu, instrumentele de operare regizorale având rolul clinic de a diseca
adevărul. însă, de la eisenstein știm că cinema înseamnă montaj, iar montajul
nu a fost niciodată ceva inocent, îmbrăcând mereu aspectele tendențioase, al
căror efect este unul calculat, o prescripție medicală pentru adicția de
fantasmatic, a cărei menire este de a radicaliza fantezia, de a o face acceptabilă
spectatorului la modul cinic pentru aproximativ două ore ca ideologie de viață
(chiar dacă știm că nu întreține niciun raport cu adevărul, cu atât mai mult). principala
realizare a lui gone girl este tocmai
această recunoaștere a presupuselor acuzații de fals – protagoniștii sunt
scriitori, părinții lui amy au făcut o avere din ficționalizarea literară a
vieții ei, înclinația înspre estetizarea existenței face parte din maniera
acestora de a acumula capital, adică de a fi.
astfel, după ce
ni se oferă toate indiciile care îl incriminează pe el în cazul dispariției
soției (lipsa suferinței, relația extra-conjugală, aparițiile publice
compromițătoare, jurnalul ei etc.), iar mai apoi, după ce este introdusă în
ecuație și înscenarea soției, el face tot ce poate pentru recâștigarea
publicului de partea lui (derularea acțiunii sub forma unui show televizat, în
care tot ce contează este ceea ce crede publicul despre tine, ca element de
damnare sau de purificare, constituie o ironie manifestă pentru mass-media ca
mare pedagog/ judecător), rezoluția (întoarcerea soției risipitoare după
tăierea jugularei unui mai vechi pretendent, nu fără a-i devora și acestuia
istoria pentru demonstrarea nevinovăției ei) este tot de natura simulacrului –
amândoi știu realitatea istoriei lor, însă, aleg să rămână împreună, acumulează
capital.
