principala
problemă în cazul lui nolan nu este una care poate fi încadrată în categoria
negativului, ca absență materială. principala sa problemă ține de o lipsă de măsură pe care
o confundă cu grandiosul, gen - prea multe elemente generatoare de reacții
afective calde, prea multe premise de natură științifică, lipsite de o teorie pe
care să o poți pune în cuvinte (fie ea științifică sau fantastică), prea multe imagini
cu dedicație 2001: a space odyssey (dar
și contact - robert zemeckis),
înlocuind violența virilă (spațiul nu era traversat, ci penetrat, perforat),
inerentă progresului tehnologic din filmul lui kubrick (una care nu ține de
malefic, ci de evoluție), cu forța gravitațională a dragostei ca element
soteriologic în istoria cosmică a umanității, prea multe personaje conforme cu
morala, ale căror obstacole vin nu dinspre tragic, ci dinspre stările
atmosferice ale planetelor candidate.
în pofida
resurselor imense pe care le-a investestit în toate creațiile cinematografice,
odată cu trecerea la genul fantastic, metoda lui christopher nolan se dovedește
până la urmă simpl(ist)ă din punct vedere ideatic, estetica strălucitoare având un
efect discordant în raport cu povestea – de la facerea scenei, până la facerea
scenariului, nolan operează în funcție de un punct-centru, în jurul căruia
totul capătă un aspect periferic, de mulțime articulată insuficient, al cărui
singur rol este acela de a sluji obiectivul totalitar, astfel că, deși filmul
durează 3 ore, epilogul pare a fi tot unul pripit.
adevărul e că
după kubrick, tot ce s-a făcut pe sf în direcția odiseică s-a rezumat la
interpretări ale canonicului, mici acte de virtuozitate exegetică pe articole
de credință, dar și în asta grația ne mai ține sufletele în palmă din când în
când. marile noastre dezamăgiri la ieșirea din sălile de cinema sunt cauzate
adesea și de o de-reglare a așteptărilor raportate în permanență la monstruoșii
cinematografiei, când de fapt contemporanii nici nu visează la hybrisul
asemănării, ei nu vor decât să se închine.
