ce este cartea pentru un autor dacă nu o suprafață a reflexiei, un aparat lingvistic care, între vorbele pe care ni le auzim de la ceilalți, generează părerea de sine? nu de puține ori cu literatura e ca la fotograf: autorul își alege postura mai estetică [și nimic nu este mai estetic decât ipostasul în care ești aproape de nerecunoscut], își acoperă parțial acele părți ale trupului care nu îl slujesc sau din contră, își scoate în evidență cu văluri cosmetice aura popularis. în fiecare an vine rândul altor autori să își scrie numele în carte, să își facă cunoscut id-ul. oricum ai vrea să îl interpretezi – parte needucată a structurii noastre psihice dar care ne însoțește din prima până în ultima zi [spre deosebire de caracterul “făcut” al eului și supra-eului], cod care ne individualizează în rețeaua statistică – id-ul are legătură cu mișcarea descendentă a unui autor [puteți să-i spuneți „cădere”] care își vede literar forma identitară. precum în imageria gnostică, textul o ia înaintea autorului, “înclinația” vinovată a sufletului de a se “materializa” la modul estetic [curiozitate? îngâmfare? dorință senzuală?] îl face pe autor să uite cine este, să creadă că arta imită viața.
prea puțini sunt acei scriitori de ficțiune care au avut curajul să se oprească după prima carte, care au înțeles că ce urmează nu va reuși, în cel mai bun caz, decât să repete structurile, ideile, obsesiile debutului. în lucrurile spuse altfel nu vei spune altceva. cel care te-a înțeles ca scriitor de la început nu va avea nevoie decât de un fragment, de câteva poeme pentru a-și da seama [o confirmare a înțelegerii anterioare de fapt] de zona în care te plasezi pe teritoriul literaturii în noua carte, între granițele pe care ți le-ai trasat în momentul în care te-ai decis că vrei să treci din tabăra lectorului în cea a scriitorului.
sunt opere scrise fără sau contra cititorului, prin care autorul își dorește dispariția din orizontul lecturii, prin care, părăsit fiind de receptor, să nu își mai aibă sensul, izbăvit în sfârșit de povara de a mai scrie. cele mai multe, însă, sunt scrise dintr-o multiplicare a nevoilor care nu pot fi îndeplinite în cele din urmă decât de cineva care îți seamănă, opere scrise din nevoia unui cititor [nu de înțelegerea acestuia, nici chiar de lauda sa, ci de simpla prezență], alături de care să poți pune în mișcare ritualul fără sens al comunicării [maieutica platoniciană a fost întotdeauna mai aproape de teatru decât de metoda filosofică].
cine crede în puterea literaturii nu mai scrie literatură. cei mai buni au scris greu, cu scârbă, oricum cu o anumită jenă, nevoiți să trăiască cu stigmatul de a înșela în mod repetat dorința tainică a celui care citește – punctul final pe care scriitorul se răstignește [punctul meu luminos].
Marius-Iulian STANCU - punctul luminos by Stancu Marius-Iulian
