Bazat pe romanul lui John Ajvide Lindqvist Låt den rätte komma in, filmul cu acelaşi nume al regizorului suedez Tomas Alfredson este un horror atipic. Nimic din estetica agresiunii, a violenţei pure ce abundă în cinematograful contemporan. Nimic din “imaginea-exces” specifică unei estetici a saturaţiei, în care imaginile devin mai reale decât natura (Gilles Lipovetski, Jean Serroy, Ecranul Global). Violenţa pusă în scenă de regizorul scandinav, interiorizată în cazul lui Oskar, “o chestiune de nutriţie” (Tomas Alfredson) în cazul vampirului Eli, pe fondul frumuseţii brutale a peisajului suedez de iarnă, este naturalizată, introdusă firesc în schema realului; imagism poetic transpus în registrul imaginii cinematografice, obiectul natural constituind întotdeauna simbolul adecvat (Ezra Pound).
Scena din deschiderea filmului, cu Oskar în faţa ferestrei ce îi reflectă chipul, după ce îşi verbalizează furia (“Guiţă ca un porc. Hai, guiţă!”) pe care este incapabil să o exteriorizeze social, poate fi interpretată ca o referinţă la Persona lui Bergman în care un alt adolescent are “revelaţia” Ecranului. Dacă la Bergman suntem puşi în faţa conceptului de distanţă pe care o implică relaţia Ecran-Spectator, ca două realităţi separate la modul absolut, în creaţia lui Tomas Alfredson Scena Primară este instrumentul prin intermediul căruia se trece la un alt nivel al ficţionalizării, în care subiectul fanteziei pare a o aduce astfel pe Eli (adolescentul vampir) în scenă, ca model inconştient ce îi structurează imaginarul, “versiunea statică a unui Oskar într-o continuă transformare” (Rick Groen).
Estetica luminii invadată de umbră, prezentă în capodopera lui Murnau (Nosferatu) şi teoretizată de Levinas (Realitatea şi Umbrele ei), constituie o caracteristică esenţială şi în filmul lui Tomas Alfredson. După cum remarca excelent Roger Ebert, “paleta lui Alfredson este într-atât de secătuită de culori calde că până şi sângele proaspăt este negru”. Pentru Levinas, arta este un vehicul al “însuşi evenimentului întunecării, lăsare a nopţii, o invazie a umbrei”. Aceasta nu aduce nicio revelaţie, ci doar confuzie în privinţa adevăratei naturi a lucrurilor. “Obiectele sunt de-realizate, devenind imagini şi non-obiecte, întunecate şi de neînţeles, ocupând un fel de lume fantomatică” (Colin Davis, Levinas, Nosferatu, and the Love as Strong as Death). Arta ne plasează într-un interval (l’entre temps) din care ia naştere “ceva inuman şi monstruos” (Levinas). Erotismul ambiguu, castrat de sexualitate (“eu nu sunt fată”), faptul că şi Eli (asemenea lui Nosferatu) ne apare ca umană şi inumană, naturală şi supra-naturală, materială şi imaterială, transformă filmul de gen într-o veritabilă critică a însuşi mediului făcut posibil de arta cinematografică ce “de-realizează familiarul, transformă lumea cunoscută într-un tărâm al absenţei şi al fantomelor, şi ocupă un loc neliniştitor între viaţă şi moarte” (Colin Davis).
Vampirismul este interpretat în Låt den rätte komma in ca limită a ceea ce desemnăm prin conceptul de uman (“sunt la fel ca tine” , îi mărturiseşte Eli lui Oskar), “fantasmă a dublului” (Steven Schneider), a supra-omului nietzschean ce vine să desăvârşească natura umană. Foamea reprezintă una dintre nevoile noastre fundamentale. Ce faci însă atunci când, asemenea lui Eli, trăieşti doar cu sânge? Ucizi sau mori. Acestea sunt alternativele pe care le ai la dispoziţie, alternativele naturale, biologice, dincolo de bine şi de rău, într-o lume în care principiul moral (“să nu ucizi!”) nu mai este funcţional.
