Un roman despre realitate, așa cum se vede ea atunci când o privești prin tot felul de substanțe (“M-am uitat la bec prin vinul din pahar.”), despre culorile din spatele lucrurilor atunci când acestea devin transparente (“Întotdeauna mi-a plăcut cum se văd prin piele vasele de sânge.”), dezvăluindu-și astfel posibilitățile estetice (“Când storcești câte-un gândac ies din el sucuri de fel de fel de culori. Din ăsta poate că ar ieși roșu. O dată am storcit unul care se plimba pe o paletă de desen. Din el a ieșit un lichid violet strălucitor. Cred că s-au amestecat în burta lui mică albastru și roșu, pentru că violet nu aveam pe paletă.”).
Problemele existenţiale sunt de cele mai multe ori în strânsă legătură cu potenţa (“Abia îmi luasem rămas bun de la mama mea moartă şi corcita asta voia să ne-o tragem”). Cu femei nesatisfăcute şi bărbaţi care o ard mai mereu pulbere din cauza asta. Yoshiama de exemplu, numai în astfel de stări îşi doreşte o femeie, nu să o fută, ci să îi rupă hainele de pe ea, să o sugrume, să-i bage un băţ, ceva, în cur (şi asta mă face să mă gândesc la Romance X-ul lui Catherine Breillat în care Caroline afirma că femeia este o gaură, iar asta pare a se constitui într-o traumă de nevindecat pentru masculul contemporan). Cu multă vomă şi trupuri date mai mereu peste cap, cu dezintegrări pe la tot felul de bairamuri unde naratorul experimentează nevoia de a le suge organele celorlalţi, de a fi jupuit, de a fute şi de a fi futut. Partidele de sex sunt pe apucate şi hard-core. Simţurile îşi fac treaba pe rând (doar vezi/ doar simţi/ doar auzi), pentru ca în final să genereze mixuri şi re-mixuri excesive. Cu sedative/ somnifere, de încălzire, pentru a trece la “greutăţi”, totul condimentat cu mult alcool. Chiar şi în cele mai penibile, scabroase momente însă, lumina, culorile, muzica şi starea de visare continuă să-şi facă de cap. Cam asta ar fi lecţia pe care vrea să ne-o servească Murakami de undeva din background - artializarea realităţii nu este circumstanţială, esteticul supravieţuieşte apocalipticului, ca în visul lui Lilly, în care într-un oraş îndepărtat izbucneşte războiul, dar ea şi cu Ryu îl privesc liniştiţi de pe o plajă.
Câteva ponturi:
- la pg.90-92 veţi găsi câteva fragmente absolut memorabile despre ce reprezintă de fapt literatura + o cheie pentru înţelegerea romanului;
- de la cap.4 încolo unele dintre cele mai demenţiale petreceri din istoria literaturii;
- cu fiecare respiraţie uiţi cine eşti, devii o păpuşă, lumea face cu tine ce vrea, în jurul tău totul fermentează, eşti inimă şi penis, restul organelor s-au topit, ajungi în faţa unei mări de un albastru nemărginit, aproape transparent şi îţi dai drumul. “Toţi ceilalţi se târau pe podea, se mişcau, se legănau, scoteau zgomote.” Iată doar una din multiplele viziuni pe care le poţi avea parcurgând romanul lui Murakami, un roman despre privelişti care se amestecă cu ce ai în cap (o bună definiţie a realităţii până la urmă).
Ryu Murakami ne propune în esenţă o interpretare japoneză a visului american lângă una dintre unităţile militare ale unchiului Sam, totul “în ritmul lui Orfeu Negro", în interpretarea lui Bonfa. Da, există viaţă, spune Ryu, între mine şi drog, între fire de păr, firimituri, bucăţi de unghii, petale, şerveţele, chiloţi de damă, sânge, ciorapi, ţigări, cioburi, între coperţi de discuri şi filme, există viaţă, ceva ca un fluture de noapte storcit între paginile unui volum de Mallarme, ceva asemănător durerii provocată de rană (“am simţit că singura parte din mine care trăieşte cu adevărat este braţul drept, şiroind de sânge”), o durere care te face să te detaşezi, să străluceşti, să te uiţi la lume de parcă ai vedea “cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1), de parcă ai vedea lumea prin ochii unui copil, întâia oară.
