„Într-o frumoasă zi de primăvară un discipol privind la ramurile legănate de vânt și-a întrebat maestrul: Spune-mi maestre, sunt frunzele cele care se mișcă sau este vântul cel care mișcă frunzele? Maestrul a zâmbit și i-a raspuns: Ceea ce se mișcă nu sunt nici ramurile și nici vântul, ci inima și mintea ta.”
Sun-woo este
angajatul model (are vreo importanță că lucrează pentru un mafiot?), pe care nu
îl “mișcă” nimic, o combinație perfectă între cunoștințele de arte marțiale și
abilități manageriale, purtându-și costumele ca pe podiumurile de modă, și îngrijindu-se
întotdeauna să iasă cât mai puțin “șifonat”. În lumea asta însă, este suficient
să faci o mică greșeală și te-ai ars (uneori este nevoie chiar de mult mai
puțin de atât). Așa că lucrurile încep să se complice în momentul în care este
pus de șeful lui să o supravegheze pe mai tânăra iubită de care il capo s-a
amorezat, și pe care în caz de infidelitate trebuie să o ucidă.
Încă de la prima
întâlnire dintre Sun-woo (cu cadou de la șeful în brațe) și Yu-mi (o ea,
artistă pe deasupra; greu de înțeles cum a ajuns să se combine cu Mr. Kang, în
afara unor nevoi materiale de care fetele din dada-est nu sunt foarte străine),
pare că până și vântul s-a tulburat (de la prima privire [cadru pe picioarele
ei pe tocuri/ ureche de pe care își dă părul/ mâini/ față] nici el nu pare
întocmai neafectat, așa că orice s-ar zice, prima impresie contează). Cu
suspiciunile confirmate se decide totuși să o “acopere” (numai să nu se mai
întâlnească cu Romeo vreodată; ea îi spune că sunt lucruri care nu se șterg). Complicațiile
cu Baek și misiunea neîndeplinită pe care Kang i-a încredințat-o îl transformă
pe Sun-woo într-o țintă care trebuie eliminată, acesta trecând de la statutul
de vânat, la acela de greu de ucis, și în final într-un individ a cărui vendetă
se materializează în scene pline de membre rupte și sânge ce curge în valuri
aproape suprarealiste (unele dintre ele memorabile).
Cu treceri de la un
cadru la altul în genul benzilor desenate, personaje caricaturale (Baek și
băiețașii lui excelează la acest capitol) și momente de lirism cu totul
neașteptat, combinând umorul negru cu violența extremă (dar asta a devenit
oricum o marcă înregistrată asiatică), și un final care încheie filmul rotund, deschis, potrivit rațiunilor inimii, cu cerul care este deasupra
și pământul dedesubt, Dalkomhan insaeng este
un film pe care Apocrif îl recomandă.
(Dalkomhan insaeng, Jee-woon Kim, 2005)
