“zilele frumoase s-au terminat, toamna se apropie,
urmează iarna, întunericul şi frigul. pentru mulţi norvegieni,
întrebarea-ritual este: “vom mai putea suporta încă o iarnă?” (Joachim Trier).
perindat pe la
mai multe festivaluri (a fost și la Cannes), câștigător la TIFF 2012, filmul
lui Joachim Trier e un mix fenomenologic & existențialist, o elegie
cinematografică minimalistă & expresivă, în care nimic nu pare lăsat la
întâmplare, genul de film care se vrea a fi de la început până la sfârșit
semnificativ/ stilizat (eu unul am rezonat foarte bine la toate treburile astea;
e drept că și verile bucureștene te fac în genere mai predispus la perspectivele
„reci”).
dar pentru a
susține cât de cât “greutățile” pe care le-am enunțat ceva mai sus, ar trebui
să spunem că avem un loc: Oslo
(pentru că fenomenologic vorbind, pentru a răspunde la întrebarea “cine sunt?”
trebuie să mă întreb mai întâi “unde sunt?”), nu orașul turistic (aseptic,
spectacular, puternic clișeizat, a la Woody Allen așa), ci orașul cartografiat
subiectiv, prin intermediul micro-narațiunilor și a experiențelor acelora care
îl locuiesc, mai mult emoționant decât impresionant. prima scufundare, o
duminică la apus în orașul pustiu, copacii înalți, un tată stând în bucătărie, fumând,
bând cafea, ascultând radioul; tramvaie, autobuze, metrouri; străzile,
petrecerile misterioase, meciurile de fotbal, o cameră închiriată; râsul lui și
mirosul de sare de pe pielea ei; prima zăpadă, faptul că toți fumau pe atunci
și aveam timpul în mâinile noastre, clădirea Phillips demolată. și nu
întâmplător succesiunea de clipuri documentaristice, încheiată cu imaginea
demolării, face trecerea către narațiunea principală, a subiectului care
întâmplător poartă și un nume, un Anders care nu se mai simte acasă în Oslo, și
în lume, în general, foarte heideggerian așa.
“nu există decât o singură problemă filosofică cu
adevărat importantă: sinuciderea.” (Albert Camus). și personajul lui Trier se simte depășit de viață,
incapabil de a o înțelege (sau cel puțin de a găsi vreun merit persistenței în
a exista), omul absurd, străin și singur, însă, spre deosebire de cel
teoretizat de Camus, cel portretizat de regizorul scandinav nu găsește niciun
rost în epuizarea totală a subiectului care se încăpățânează să fie, în a nu
eluda absurdul prin sinucidere. între sinuciderea ratătă de la începutul
filmului și supradoza mortală de la sfârșit, Anders, personajul central al
filmului, mai acordă vieții puțin timp (o singură zi, cea în care părăsește
clinica în care își tratează adicția de droguri, pentru a se prezenta la un
interviu de angajare) în a-și susține pledoria împotriva neajunsului de a te fi
născut, și în acest interval estetizarea devine posibilă (și e un film cu multe
scene “frumoase”, pentru o existență justificată ca fenomen estetic, cum spunea
Nietzsche), ultimele imagini care îi trec eroului prin față transformându-se în
suport filmic. eroul nostru nu trăiește vreo tragedie, în sensul clasic, pur și
simplu realizează că relațiile, familia, jobul, cultura ori alte hedonisme,
sunt regulile unui joc de contingențe din care trebuie să te retragi.
și cum eu nu sunt
ceea ce sunt decât în trecut, spunea Sartre, în urma mea, lipsa aceasta de
aderență, distanța dintre mine (care nu prea sunt; omul fiind ființa prin care
neantul vine în lume) și ceea ce sunt, pentru că nu mai sunt, nu face în cazul
lui Anders decât să-i întărească acea pulsiune de moarte cu care psihicul uman
pare a fi în mod natural virusat. “dacă
am fost fericit, e pentru că nu sunt fericit...nu pot să fiu fericit decât în
trecut.” (Jean-Paul Sartre). de aici și aerul de melancolie pe care îl
respirăm pe întreg parcursul filmului, cu moartea ca ultim cuvânt al vieții.
