ce ar putea să mă întrebe ca să fie așa dificil?
probabil față în față ar fi simplu fiindcă sunt o persoană timidă și oamenii în
general se prind și ca să nu devină f jenant încep ei:) nu știu ce i-aș spune,
go on:) dar astăzi o să răspund f întrerupt fiindcă vopsesc un zid.
am plecat din românia în 2006, într-un mod foarte puțin calculat, fiindcă
atunci îmi doream mult asta, chiar și pentru un timp, chiar și făcând
joburi-expediente etc. după vreo două-trei luni destul de confuze a început
ceea ce un prieten numea perioada de explorare, extrem de frumoasă și de
stranie, despre care și acum spun că a fost probabil cel mai frumos an din viața
mea. atunci s-au întâmplat cam toate chestiile care nu mi se întâmplau în românia.
nu lucruri speciale, mai mult momente și o anumită dispoziție mentală, un gen
de atenție acutizată pe care o ai când ești singur undeva nefamiliar și care
ajunge să infuzeze și să altereze toate chestiile din jur. ce îmi plăcea să fac
exact, îmi plăcea să merg cu mașina, drumuri f lungi, să merg la concerte
despre care în românia nu îmi imaginam că chiar există, să merg la mare în
belgia sau în olanda câte un we, îmi plăcea că am bani, îmi plăceau chestiile
de tranzit, avioanele, motelurile de pe autostrăzi noaptea etc. chiar de multe
ori mă gândesc că am un imaginar exact de film ieftin, dar îmi place asta la
mine:). să stau în orașe străine, între oameni de care nu mă leagă nimic, mi se
părea că mi se potrivește foarte mult toată faza asta de distant și provizoriu,
chiar și insecuritatea care venea cu ea, mă ținea atentă. însă, cum toate
lucrurile bune se plătesc, a urmat o perioadă odioasă, hipernevrotică, în care
am pierdut aproape toți prietenii pe care îi aveam în românia și când mi-a fost
clar că nu o să mă întorc fiindcă nu am de ce, că în general oamenii când
pleacă e bine să știe lucrurile de bază, că nu îi așteaptă nimeni și că sunt
morți pentru ceilalți, că în general e bine să nu ai așteptări de nici un fel
decât de la tine și că și legat de asta poți avea mari surprize dureroase. asta
de fapt a fost cel mai rău, că nu am mai avut nici un fel de încredere în mine și
în cum percep lumea:), probabil că asta e cu maturitatea și se întâmplă
tuturor. dar a trecut, cum se întâmplă cu perioadele de mare efort mental, te
epuizează și în timp trec. iar acum de un an de zile am mai făcut o chestie pe
care nu îmi imaginam că aș face-o, mi-am luat o casă, m-am mutat la țară, mi-am
făcut familie și câine:) și îmi place să lucrez mult fizic. am răspuns lung, ca
să rezum, cu ce am rămas din ce mi s-a întâmplat aici și în ro sunt câteva
momente electrice, din acelea despre care se spune că le vezi când mori, altele
de mare deprivare și confuzie afectivă și nu numai și în general cu o mai bună
înțelegere a situației:)
3. există viață după literatură & care-i faza cu arta în general?
nu știu care e 'faza cu
arta'. viața după ea\fără ea e tristă, cumva insuficientă. parcursul meu e
foarte simplu din punctul ăsta de vedere, în momentul în care mi s-a părut că
nu mai fac nimic bine mi s-a făcut frică și m-am oprit. probabil nu ar fi
trebuit, adică ar fi trebuit să nu îmi fie frică să fac și chestii aproximative
sau medii, dar asta s-a întâmplat și apoi s-a înrădăcinat tot mai mult. sper să
nu fie definitiv, nu știu. pe de altă parte nu mi-ar fi plăcut sa fiu un autor
cu parcurs clar care bifează tot ce trebuie, îmi place mult mai mult ideea de a
fi un om de care uită toată lumea, care devine altceva etc. însă, din anumite
motive, uneori asta e dureros.
4.
de ce
Houellebecq?
mh
era preferatul meu, de vreo 10 ani am înnebunit pe toată lumea cu el. prima carte pe care am citit-o a fost
particulele elementare (care și acum cred că e cea mai bună carte a lui), cumva
din întâmplare, cu doar vagi așteptări, în general ce citisem francezi
contemporani nu îmi plăcea prea mult, în schimb după vreo 10-20 de pagini din
ea o doamne:) țin minte că ajunsesem la partea aia cu tabăra hippie și era
prima dată când găseam într-o carte ideea asta care îmi este foarte dragă că
dezinhibarea și artisticăria sunt ceva profund scârbos, erau pe atunci tot
felul de contexte în care astea două erau privite ca fiind ceva pozitiv, mai și
sunt de altfel... m-a entuziasmat foarte tare și m-a facut să râd, genul ăla de
reacție când îți place f mult de cineva din prima, reacție de groupie cum am
mai spus. apoi au apărut chestiile și mai interesante, modul în care vede
lumea, privirea științifică, faptul că viața și umanitatea i se par
insuficiente.. nu știu ce îmi place de fapt cel mai mult, probabil onestitatea
(care se simte și în chestiile care pot părea cinice, când își dă pe față
mecanismele și efectele de exemplu) și inteligența ieșită din comun. ar mai fi
multe chestii adiacente: stilul, coerența dintre cărțile lui, faptul că
'descrie cum înțelege lumea', nu construiește povești literare, faptul că îi
place baudelaire, chestia pe care o are cu câinii, vocea marii surori sau cum
se numea din posibilitatea unei insule, privirea sociologică, fazele antikids..
dacă e să spun și ceva ce nu îmi place e că am citit într-o revistă de femei că
i-a cam dat de gândit cum vine beigbeder prin romania sau rusia să facă chefuri
și să se scalde în glorie și în general faptul că are așa un prieten inferior:)
dar poate nu sunt așa prieteni de fapt, vb cuiva, probabil doar mai beau
împreună și asta oamenii mai fac și cu inferiori:)
5. câteva instrucțiuni de
utilizare ale clonei tale pentru cei dinspre viitor.
legat
de clonă, probabil te referi la când scriam pe blog, aș zice să nu iei prea în
serios, era o chestie care îmi făcea plăcere atunci și pe care o foloseam ca să
nu mă simt singura. sunt multe așa acolo. nu cred că o să am vreodată clonă:)
și nu vreau să se păstreze nimic în mod special de la mine:) și și dacă cumva
se întâmplă să am, probabil o să fie ceva ff diferit de mine din foarte multe
puncte de vedere și cu atât mai bine dacă e așa.
