cel mai mult îmi
place la khasis faptul că pare a scrie în căutarea poeziei, nu având conștiința
faptului că face literatură, iar în absența inspirației ne relatează ce i se
întâmplă pe lângă (“adevăru-i că nu poți scrie când vrei/ nici nu te preocupă
soiul ăsta de evoluție”). numai că “eșecul” lui este mai poetic decât multe
declarații ale celor care la CV își spun scriitori (face parte totuși dintr-o generație
care și-a făcut un adevărat manifest din afirmația că a rupt-o cu “literatura”).
în absența literaturii însă, ficțiunea părăsește corpul literei și îți intră pe
sub piele. la khasis din sărăcie vine autenticitatea, din autenticitate vine
nefericirea, odată cu nefericirea lucrurile complicându-se pe toate palierele
existenței (“știi/ eram în parc mă gândeam că e simplu: să fuți să bei să mori/
dar totul se complică/ parcă ți-ar pune cineva un cod greu de descifrat/ sub
nas/ și unele săptămâni devin dezolante/ și tu de nestăpânit”). ia de exemplu
înstrăinarea, scurtele momente de fericire - în fapt, niște reverii filmice
majoritatea, neșansa interminabilă, pe
datorie constituind o acrobație a existentului, cu tot cu imposibilitatea
de a te stabili în plăcere. într-o astfel de lume “îți trece prin cap că
sfinții se aseamănă cu un bolnav/ de t.b.c/ și dacă ai intra în clipa aia în
spitalul județean/ i-ai zări întinși prin saloane/ epuizați bâlbâiți și năuci”;
într-o astfel de lume personajele lui khasis posedă suficiente caracteristici
pentru a fi ceva, însă, mult prea puține pentru a fi cineva. într-o astfel de
lume nu lași în lume decât pete, o pată până și dragostea (“iubirea noastră nu
depășea la cântar 100 de kile/ o sută de hârciogi striviți cu lopețile/ o
grămadă roșiatică/ micșorându-se zi cu zi sub zumzetul muștelor”). “ce-i de
făcut?/ nu era nimic de făcut”.
