ce-am văzut eu din Oscarul lor (până acum)

1. pentru că se pare că avem anul ăsta un Oscar pus pe "menţinerea status quo-ului" mai pe față decât în alți ani, Lincoln-ul lui Spielberg pare a se dovedi, paradoxal, "răul" cel mai mic, chiar dacă în cea mai mare a timpului ești pus în scaun, și ție ca spectator nu îți rămâne decât - după caz - să râzi, să te minunezi sau să piși ochii (mai ales). e o predică bună ale cărei virtuți oratorice le poți admira până și tu - unul care nu crezi. 

2. primele cuvinte care mi-au venit în minte după vizionarea Amour-ului lui Haneke au fost "nu prea", și asta nu pentru că filmul ar fi unul prost, ci pentru că aici vorbim de Haneke: 

- acel regizor care a "mântuit" oribilul roman scris de Elfriede Jelinek (dacă nu aș fi fost "sechestrat" în concediu la mare doar cu cartea asta, nu aș fi terminat-o niciodată), transformându-l într-un film în care înțelegi ceva mai bine de ce pornografia nu se împacă prea bine cu pianul (un mix de angelic și demonic perfect executat, după vizionarea căruia îți pare rău că ești prea tâmpit pentru a înțelege ceva din muzica clasică);
- acel regizor care a făcut Das weiße Band, un film care explică mai bine decât orice manual de istorie cum a fost posibil nazismul, cum de inimile unor tineri germani s-au strâns, iar mințile lor s-au lăsat cuprinse de febră. nu mai vorbesc de experimentul sadic, de o violență nejustificată (& tocmai d-asta, minunat) din Funny Games, dar mă voi opri aici.

sunt numai câteva dintre elementele unei opere în care Amour iese pe minus, pentru că în el Haneke vine cu întreaga sa stilistică vizuală, cu ritmul celui căruia nu îi place să facă lucrurile în grabă (fie că asistăm la o dezvirginare, o bucată din Schubert sau o familie torturată de la mic la mare), însă, povestea nu reușește să mai susțină acest întreg arsenal care nu i-a fost niciodată defavorabil regizorului german. în afara momentului în care Georges își sufocă cu perna soția mutilată de boală (climaxul narativ al filmului, de altfel), totul pare doar așa - varianta decentă, mult mai puțin încărcată de sens a Strigătelor și Șoaptelor bergmaniene.

O1: de ce e bine că filmul lui Mungiu a rămas totuși "după dealuri" & nu pupăm Oscar nici anul ăsta -

pentru un străin “noul val” românesc poate părea ceva exotic, însă mie, ca persoană care mănânc zi de zi căcatul pe care tu alegi să îl faci subiect de film (pe care mi-l servești pe deasupra cu lingurița), a ajuns să nu îmi mai provoace nici măcar senzații de vomă, mai ales când tu nu faci decât să îmi afișezi imaginea regizorului stâlpnic, care doar ne povestești despre ceea ce-ți pute dar nu-ți bagi mânuțele să ne și „desenezi” ceva care să facă cât de cât sens (măcar să nu murim proști, nu d-alta). & nu, filmul nu a însemnat niciodată tipul ăsta de realism, oricât s-ar strădui Andrei Gorzo să scoată discipoli ai lui Bazin din voi. comentariul lui Costi Rogozanu rămâne în acest context antologic: “dacă Mungiu ar fi regizat Amour în locul lui Haneke, probabil ar fi lăsat-o pe soţie să moară de moarte bună după încă două luni de chin.”

3. după toate serioșeniile astea, să vezi Django Unchained, adică pe Quentin Tarantino făcând și un spaghetti western, îți reamintește de componenta ludică pe care arta cinematografică o implică. QT este încă un copil căruia îi place să facă și el ce a văzut la alții – aceasta este și principala explicație a cinematografiei sale de tip retro (cei mai filosofi ar vorbi aici despre referințe) sau așa cum spunea Jonathan Crocker - “Tarantino's films appear to lead only to other films.” și el încă remixează nostalgia & o îmbracă în haine de cool-cinema și am vrea să facem și noi ce vedem (noroc cu Guy Ritchie).

4. Silver Linings Playbook este o frumoasă rețetă indie de dragoste, care se folosește de toate ingredientele în doze corecte, amprenta de originalitate constând în maniera în care le aranjează, de văzut de la 5 la 7, cu tot cu prins de răsărit de soare. nu spun mai multe pentru că de la Pavel (apostolul) încoace știm că dragostea e mai mare decât toate [+ că e și genul de film deștept pe care merge să-l vezi și cu gagica...chiar dacă nu e genul de afirmație politically correct - "a way that we speak in America so we don't offend whining pussies." (Urban Dictionary)].

5. Zero Dark Thirty este un film despre “eroismul” C.I.A – acel mecanism al sistemului “democratic” american pe care se sprijină de fapt iluzia libertăților fundamentale. problema filmului lui Kathryn Bigelow nu este una cinematografică (a cinemaului ca viziune alternativă asupra vieții) – filmul este unul antrenant, povestea se ține destul de bine, regizoarei noastre i se dă pe mână un arsenal militar & logistic impresionant; problema filmului este graba cu care a fost scos la înaintare (puțin peste un an de la moartea lui Osama bin Laden), știut fiind secretul în care sunt învăluite tipul acesta de misiuni, aerul propagandistic, prin care băieții ăia torturează, dar o fac mai mult așa de capul lor (cu senat pe urmele lor și președinte îngrijorat), unde mai pui că pot fi și umani (cresc maimuțe și la un moment dat până și lor li se mai ia); poate au greșit ei în cazul războiului din Irak, însă, tot ceea ce fac, fac pentru mai binele umanității. principala mea problemă însă este cum a ajuns o regizoare care a făcut un film superb - Near Dark, unul bun, bun - Strange Days & un altul cel puțin interesant - Point Break, la o chestie îndoielnică - The Hurt Locker + hidoșenia asta ideologică – da, despre Zero Dark Thirty este vorba.