poezia a murit [cu genul cinic]

cine nu înțelege caracterul de ἀγωνία al liricii contemporane trebuie doar să își mute privirea pe secțiunile dedicate criticii de întâmpinare. luptele care se dau aici, al căror singur scop este cununa nestricăcioasă a înțelegerii, paradoxal, nu în înțelegere își află izbăvirea (gnosis rămâne o acțiune sisifică pentru spiritul critic, o realitate la care iubitorul de înțelepciune nu poate spune decât amin, îndreptându-și nevoile soteriologice spre mijloace mai duhovnicești), ci în lupta în sine prin care adevărul iese la suprafață și inima se poate liniști, iar noi putem mărturisi: poezia a murit. lupta pe care o dă criticul seamănă mai mult cu o operațiune de salvare a unor oameni, să le spunem de dragul convenției poeți, ale căror texte sunt de fapt bilete de adio, și pe care criticul încearcă să îi întoarcă din morți (ce nu e epic, liric sau dramatic pentru criticul literar e ca și cum nu ar fi). dar ei nu au murit, acțiunile lor nu instinctului vieții li s-au împotrivit; ce au vrut ei (poeții) a fost doar să fie lăsați să își bea berea în liniște la întâlnirile cu cititorii, fără a mai fi nevoiți să le deschidă cartea, să își planteze legumele prin solar și la vremea potrivită să culeagă rodul, să admire apusul soarelui de la etajul 14 în zilele de vară împreună cu colega de birou, fără teama că cuvintele pe care urmează să i le spună (poate chiar să le scrie mai târziu) îi vor fi răstălmăcite de cel care vrea să îl păstreze în orizontul literaturii. dmitri miticov numește asta genul cinic, mărturie că agonia nu vine doar dinspre critică, ci își află originea chiar în textul cu care criticul luptă și prin care poetul vrea să-l îngroape de fapt pe recenzent (o epopee până la urmă). 

numai cine nu s-a supus legilor lui nu înțelege pericolul pe care îl aduce regimul estetic (nu asta e lecția care ni se dă în o scurtă istorie estetică a lui dmitri?). cum se întâmplă mai mereu, liricul scapă cumva repudierii totale (simpla încercare de a-l exorciza și este un argument în favoarea influenței lui fantomatice), cărți încadrate în colecții de poezie încă mai apar. cum ar zice derrida discursul dominant încă este dezarticulat (când te aștepți mai puțin) de formele unei obsesii (iar interminabilele cântări de dragoste sunt simptome pentru nevroza eroticii contemporane care se bâlbâie în încercarea de a descoperi și un alt fel de limbaj). poezia lui dmitri miticov poate fi citită ca o manifestare a escatonului liric care deja a început. eu așa am vrut să citesc (doar 4 poeme până la urmă, suficient, totuși, să-i spun cărții de poezie “înapoia mea!”; și o taină vă spun vouă, orice poet contemporan bun asta își dorește de fapt). “e multă suferință în lume,/ dar și în filmele coreene./ ce nevoie să ai de marile drame/ cînd și un bec aprins pe stîlp/ peste fierul forjat/ rupe miocardul.// câte nume de boli ți-ar fi necesare/ ca să fabrici lirism./ lirism e să îi spui te voi iubi până când o să mor./ dar cum ar fi să mori chiar acum.// uite cât lirism.// și tot despre cupluri. el spune obișnuința e ideal/ proiectat în R la a doua, spațiu/  2D domestic și tihnă./ eu zic ăsta-i tetris.// cât să trăiești și cu tetris.//  și înainte de maidanul liric ce mai era. a da, copilăria/ street fighter la mașinuțe: mâna pe manetă e dibăcie.// ești ryu în săritură decisivă/ şi realizezi că da există pericole reale, scheme/ neaşteptate formidabile şi foarte foarte/ multă suferinţă.”