Blonda din prima scenă e atât de frumoasă, că mai că-ți pare rău de ceea ce presimți că o să pățească, pentru că îl caută pe Steve, cel cu care a făcut ce nu trebuia în casa de lângă cimitir (& ce am spus eu aici e un text numa’ bun pentru un retro-teaser).
Ni se dă apoi cu rewind, pentru a ni se spune povestea “martorilor”, o tânără familie care se mută în casa cu pricina, în ciuda avertismentelor pe care le primește prin intermediul fiului (căruia o prezență feminină fantomatică îi vorbește dintr-o fotografie a casei în sepia; by the way, doar el vede fetița; genul acela de horror în care “naturalii” [ca să nu le zic carnali, de la gnostici citire] sunt avertizați de ceea ce se află „supra-” prin intermediul personajului “înzestrat” cu darul “vederii”). Apoi iar prim-plan pe fotografie, pentru a ni se confirma că și noi, spectatorii, ca și fiul, suntem beneficiarii aceluiași dar de natură cinematografică (horror-ul a mers întotdeauna pe identificarea cu personajele, pe o sincronizare a emoțiilor personaj-spectator, efectul-oglindă despre care vorbesc teoreticienii genului). Acolo o fetiță ciudată (căzută parcă direct din secolul 19), nu se poate întoarce “acasă”, așa că “bântuie” prin oraș, fixând la un moment dat cu privirea o familie de manechine (are viziunea decapitării unuia dintre ele) din vitrina unui magazin (prezențele fantomatice/ monstruoase sunt și ele până la urmă cumva “expuse”, nu mai pot părăsi domeniul al cărui “centru nervos” îl reprezintă casa). Oricum, foarte mișto jocul regizoral prin care ni se sugerează tranziția narativă, prefigurată în regim simbolic: fată – manechin/ păpușă (ambele „mutilate”) – băiat. Micile semne, viziunile fragmentare, de rău augur, nu fac decât să sporească tensiunea finalului așteptat.
Norman trebuie să ducă mai departe un proiect (Freudstein – prima familie care a locuit în casă) care s-a lăsat (la cel care l-a inițiat - Peterson) cu măcelărirea amantei și apoi sinucidere. Dar ce nu face autorul pentru celebritate și un ban în plus (vreo 5000 de dolari pentru a fi mai exacți)!
Doamna Boyle se pare că nu prea stă bine cu nervii, își ia și nu își ia pastilele (cică îi provoacă halucinații), vrea în primul rând un pat (dintr-o dorință deloc “inocentă”), încă nu vrea să intre în pivniță (camera în care doctorul Freudstein și-a desfășurat experimentele macabre, simbol la îndemână pentru chestiile tainice, subconștientul despre care le place să vorbească psihanaliștilor, dar pe care filmele horror ajunge să ni-l livreze din plin; de aici și fascinația provocată de oroare, de parcă pelicula de celuloid ar fi o înregistrare a posedării spectatorului, și a eliberării sale în același timp, prin intermediul proiectării “în afară”). Manechinul decapitat se dovedește a fi după chipul și asemănarea Annei, de profesie babysitter (responsabila cu deschiderea pivniței – eliberarea libidoului care se lasă cu dezintegrarea realității/ a ordinii simbolice – a la Zizek așa; acolo are loc “botezul” cu sânge prin intermediul uciderii unui liliac foarte insistent) . Podele, uși, obiecte care scârțâie, scâncete de copil & mârâituri de patrupede înfometate, un cavou descoperit sub podeaua sufrageriei, cu dezmembrări și o voce care posedează, tot decorul pentru o cădere psihică (inimaginabilul pe care îl comportă tot ceea ce este necurat). Locul liliacului este luat de doamna Gittleson, cu un sfârșit la fel de sângeros (sânge pentru sânge).
Atras de un „magnet infernal”, întâi îți pierzi perspectiva critică, apoi îți pierzi viața/ devii un Freudstein.
(The House by the Cemetery, Lucio Fulci, 1981).
