Preoții apar în această ecuație ca un soi de comando, înarmați până-n dinți și cu adevărul de partea lor (le arată în cel mai fizic sens cu putință dușmanilor Bisericii cum stă treaba cu infailibilitatea adevărului divin). Ca în poveștile cu societăți secrete, create și desăvârșite în interiorul Bisericii, preoțimea începe să fie resimțită ca o amenințare la adresa ierarhiei oficiale, și în consecință îndepărtată.
În Orașul post-apocaliptic, construit după ultimele tendințe cyberpunk (spre deosebire de celelalte orașe, mai steampunk așa), spațiul publicitar e dedicat îndemnurilor la pocăință și iertării păcatelor mărturisite în cabinele împrăștiate pe tot cuprinsul orașului, în fața unui ecran; pentru că alteritatea experimentată de spectator la cinema a rămas ultima fărâmă de metafizică care ne mai e accesibilă, în fața căreia mai putem să ne emoționăm la modul transcendent (propaganda omniprezentă – sacrifică-te și muncește, totalitarismul eclesiastic, apucăturile militare ale slujitorilor Domnului ne aduc aminte de celebrul 1984 al lui George Orwell, tăticul universurilor distopice). Ierarhia (după ontologia asta de tip sci-fi) se prezintă cam așa: (1) Dumnezeu, (2) Biserica (de fapt zidurile ei sunt granița ultimă, fizică și ideatică, la tot ce mai poate fi considerat în viitor drept divin) și (3) Orașul (părăsirea orașului e echivalentul căderii din paradisului industrial, fabricat, intrarea în wasteland – nu vă gândiți la poemul lui Eliot, ci la ceva în genul benzilor desenate cu același nume mai degrabă, sau la pustiul Realului pentru amatorii de referințe cult).
Preotul e și el un fel de blade runner, cu o ultima misiune (salvarea nepoatei Lucy, răpită de vampiri) vendeta personală a eroului umanității de altă dată. Întrebările și îndoielile lui (încredere vs realizarea faptului că încrederea asta e clădită pe minciună) sunt erori inacceptabile stabilității în sistem (spovedania se dovedește a fi ultimul răcnet în materie de spionaj, cu oameni dresați să spună tot, cu gurița lor).
După deviza seriilor în care Arnold, Stallone/ Van Damme rupeau tot ce le ieșea în cale, și pentru preotul căruia sistemul i-a dat cu reject, it’s not over, not for me. Dacă mai adaugi la toată treaba asta și momeala de sânge (din sângele lui), șeriful-iubit & femeia (ajutor potrivit) - preot (feminism ca la carte), fatală la propriu, pe pielea altora, ai toate premisele pentru imaginile excesive care urmează: triburi de adepți (infectați), un fel de level 1 la jocurile de tip shooter, cuvântul divin (“în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti” - Ps 23,4) însoțit de cruci bune de sfârtecat vampiri (nimic filosofic în craniile și cadravele întâlnite pe cale, nu e o piesă de Shakespeare, iar preotul nu e vreun Hamlet), întoarcerea în cuib (confruntarea cu cele mai mari temeri, ca pe canapeaua psihanalistului gen), apoi confruntarea cu vampirul-uman (fost preot, un fel de antihrist), cel ce aduce înapoi simfonia violenței în lumea oamenilor (ceea ce ei se feresc să recunoască ca sunt în ascuns), cu happy-end și replici care nu pot fi citate (și asta nu din rațiuni de Copyright). Semnul de pe fruntea preotului este semnul lui Cain.
După ce am văzut Watchmen, doar am sperat, după ce am văzut TRON: Legacy, am început să cred, după Priest însă, îmi este clar – se poartă “retorica simplității” (Gilles Lipovetsky/ Jean Serroy, Ecranul Global) pentru consumatorii de imagini în mișcare care se vor stimulați; se poartă referințele, filmul omagiu, pentru ceilalți, cei care au ochi să vadă (pentru că preotul este și el un fel de cruciat până la urmă; vezi Bergman, A șaptea pecete/ preotul aduce așa puțin a Antonius Block). Filmul comercial poate fi interpretat până la urmă și ca o întoarcere la puritatea artelor vizuale, a imaginilor fără cuvinte (și când totuși se vorbește nu ni se spune de fapt nimic). Logosul a murit.
