S-a vorbit de Cain şi Abel, de Mioriţa, ca istorie exemplară pentru ceva specific sufletului românesc, însă, din Reconstituirea lui Pintilie lipseşte ceva esenţial celor două istorii mitico-legendare: intenţia de a săvârşi răul. Niciunul dintre personajele acestui film nu posedă atributele malignului, toţi fac ceea ce fac mai mult în dorul lelii (procurorul & compania), pentru că astea sunt ordinele de mai sus (un film educativ în care să se reconstituie un scandal care s-a lăsat cu bătaie, pentru ca astfel tânăra generaţie să poată vedea efectele nocive ale alcoolului), sau pentru a-şi scăpa pielea de la pârnaie (Ripu şi Vuică). Şi cu toate că cei care se ocupă de reconstituire nu sunt oameni răi, cu toate că nu vor să săvârşească răul, tragedia se produce, crima este săvârşită. Pentru că sistemul în care trăiesc este unul profund denaturat.
Dar Reconstituirea nu este doar un film cu un mesaj îndrăzneţ din punct de vedere politic (la puţin timp de la lansare, difuzarea lui avea să fie interzisă), ci şi un film despre film, despre falsitatea încercării de a reconstrui realitatea prin intermediul artei cinematografice (începutul filmului, când se trag mai multe duble cu lovitura primită de Vuică, însoţită de indicaţiile regizorale, vine să ne spună că între comedia reconstituirii miliţieneşti şi arta cinematografică a reconstituirii, diferenţa nu este semnificativă, rezultatul în ambele cazuri este o iluzie, o realitate alterată).
O frântură din ceea ce este de fapt real ni se livrează atunci când Paveliu (care nu poate trece peste trauma sinuciderii fiicei sale) taie maniacal în scoarţa unui copac, în speranţa că rana de jos se va face simţită mai sus, copacul luând pentru o clipă locul monolitului lui Kubrick din 2001: A Space Odyssey (vezi şi scena amuzantă în care procurorul este anunţat că “vine”, iar prima reacţie a acestuia este de a se uita înspre cer, când de fapt îi era anunţată doar venirea lui Vuică cu gâştele). Revenirea deplină la ceea-ce-este real o avem abia la sfârşitul filmului, odată cu tragica moarte a lui Vuică, un final tragic, dar şi ironic în acelaşi timp, cu felul în care a reuşit/ reuşeşte să treacă românul peste/ prin tragicul existenţei: “ - Te doare bă? Spune bă! – Lasă mă că m-am săturat. – Zi bă! Te doare bă? – Mă doare mă, mă doare. Mă doare-n cur bă.”
