luni, 17 octombrie 2011

gaura cu numărul 19


Existența noastră, prin însăși natura sa, se proiectează pe sine, cu toate energiile, întru propria moarte... (Alphonso Lingis, Deathbound Subjectivity).

Imaginează-ţi că melancolia care te cuprinde coincide cu sfârşitul lumii. Nu ar trebui să fie foarte greu, pare să ne spună Lars von Trier, pentru că între eul melancolic care îşi pierde interesul pentru lumea exterioară şi distrugerea catastrofală a pământului prin intermediul impactului cu o altă planetă, diferenţa nu este una esenţială, ci este doar una de grad. Realizează faptul că, pentru cel care prezintă aceste caracteristici mentale, “aşteptarea delirantă a unei pedepse” despre care ne vorbeşte Freud, poate fi resimţită şi ca un fel de auto-devorare, a sinelui şi a lumii. De parcă forţa care împinge misterioasa planetă (botezată simbolic Melancolia) înspre pământ ar fi una libidinală.


Ai parte de cea mai cea nuntă (şi unde poate avea loc o nuntă de vis, dacă nu la un castel? – mai mult, castelul aparţine surorii şi cumnatului tău, un loc care îţi este foarte familiar, din câte se pare) şi nu este îndeajuns. Primeşti cu această ocazie şi vestea promovării în funcţie de la însuşi şeful tău (care îi este în acelaşi timp şi cavaler de onoare mirelui) şi tot nu este îndeajuns. Ar trebui să fii fericit şi nu eşti. Sentimentul zădărniciei vine să descalifice orice tip de certitudine (şi în melancolie, printre primele baricade ce cad, prin care fiinţa încearcă să se apere de asaltul neantizator, este chiar capacitatea de a iubi/ asigurarea erotică prin intermediul căreia existenţei i se conferă sens), sentimentul unei pierderi care nu poate fi identificată (în melancolie se ştie pe cine am pierdut, însă, nu ştim ce am pierdut în/la persoana respectivă). Melancolia este “o dorinţă profundă, dar fără obiect”, ne spune Soren Kierkegaard în al său jurnal al seducătorului. Aşa că Justine începe să “redecoreze” totul în conformitate cu această depresie de tip ideal: fuge cu maşinuţa de golf, doar pentru a se uşura în timp ce priveşte la steaua misterioasă; când toţi invitaţii o aşteaptă să taie tortul împreună cu mirele, ea se bagă în cadă; grădina cu meri mult visată de Michael (grădina “noastră”) o cam lasă rece se pare; în timp ce soţul o aşteaptă în pat ea şi-o pune cu unul dintre invitaţi (invitatul vrea de la ea de fapt un slogan publicitar, fără de care va fi dat afară de la noul job) pe acelaşi teren de golf (cu 18 găuri?); găseşte cea mai bună metodă de a-şi da demisia - îi propune şefului ca viitorul produs care va fi vândut să fie chiar el, proprietarul companiei, urmând să fie promovat cu sloganul nimic (“nimic este prea mult pentru tine”). Pentru că viaţa nu este aşa cum o visezi, “viaţa pe pământ este rea”, iar o nuntă nu este din această perspectivă decât cea mai evidentă manieră de a falsifica această stare de fapt.


Bărbatul – cel care îşi defineşte existenţa din perspectiva lui cogito, cu toată ştiinţa lui este, ca de obicei în filmele lui von Trier, depăşit de situaţie (în cele din urmă John îşi pune capăt zilelor), pentru că în unele aspecte ale ei (cele mai importante ar spune unii), existenţa se încăpăţânează să rămână inexplicabilă. De cealaltă parte, femeia – exponentă a perspectivei intuitive/ instinctuale/ deschisă multiplelor forme ale inspiraţiei, este cea capabilă să experimenteze “ultima prefacere a trupului” (Patricia MacCormack) în manierele i-realului (prin intermediul pulsiunii de moarte, a reprezentărilor, a artializării realităţii mortale). Scena cu Justine goală având “viziunea” Melancoliei, nu reprezintă decât o astfel de parabolă cinematografică a manierei în care eul încearcă să încorporeze obiectul/ realitatea la nivel macro în sine.


Suntem singuri în univers, viaţa nu este decât pe pământ (iar asta nu ţine o veşnicie), aşa că ne retragem în peşterile magice ale imaginarului (inutile în cele din urmă, asemeni cortului din beţe în care copilul, fiul lui Claire se simte protejat) şi acolo creăm opere de artă despre o planetă ce va să fie şi la a cărei parusie totul se va sfârşi – ultima prefacere a trupului şi a pământului/ gaura cu numărul 19.