Boala de moarte - surprise! - nu se referă de fapt, cum am putea fi tentaţi să credem, la obştescul sfârşit, însă, pentru cei familiarizaţi cu stilul maestrului danez, acest fapt aproape că nici nu mai poate reprezenta o surpriză. Dar până la urmă asta au făcut filosofii dintotdeauna – au venit să ne spună că dăm în general din gură pe lângă.
Dacă eşti însă ceea ce un “ales” ar numi “om natural” (unul cu ceva lecturi teologice la activ ştie că aici este vorba despre ceea ce apostolul Pavel considera a fi “trupul păcatului” – Rm 6,6) s-ar putea să ai totuşi o problemă cu enunţul de mai sus, pentru că de trick-ul ăsta al existenţei nu te prinzi decât dacă eşti un creştin: “din perspectivă creştină, moartea nu este nicidecum sfârşitul absolut; ea este doar o întâmplare măruntă în cadrul întregului care este, întregul unei vieţi eterne; şi, tot din perspectivă creştină, în moarte se află infinit mai multă speranţă decât este de găsit, gândind pur omeneşte, acolo unde nu numai că există viaţă, dar această viaţă se află în deplinătatea sănătăţii şi a forţei.”
Boala de moarte o constituie de fapt disperarea, şi “prin disperare a fost dat pradă flăcărilor ceva ce nu poate arde sau nu poate să fie mistuit, sinele”, şi de fapt oricum ai da-o tot ajungi să disperi: fie că nu eşti prea conştient de sine, ignorându-l (& sinele despre care scrie Kierkegaard nu are nicio legătură cu activităţile de tip narcisisto-onanist, aşa că “ţeapă!”), fie că nu vrei să fii tu însuţi (& păcatul ţine de o pervertire a voinţei, nu de cunoaştere), fie că vrei acest lucru. Şi totul din cauza unor disfuncţii ale raporturilor pe care le întreţinem cu sinele (pentru că omul este “o sinteză între…” – a se completa cu dihotomiile clasice): când te pierzi în fantastic, în nemărginit, de nu mai ştii cum să te întorci la tine (disperarea infinităţii); când crezi că poţi să fii oricum, pentru că nu prea eşti de fapt nimic/ în niciun fel (disperarea posibilităţii); când crezi că nu poţi să fii altfel (disperarea necesităţii).
Ceea ce ne face cu adevărat umani însă este tocmai posibilitatea acestei maladii. Privit fiind din această perspectivă, omul este fiinţa care s-a ales cu o boală de moarte a sinelui, atât de umană încât prin ea a ajuns să se definească. Din această perspectivă asupra sinelui ca şi concesie ( care este în acelaşi timp şi o pretenţie) pe care veşnicia o face omului, ia naştere acel “eroism creştin” al omului “singur faţă în faţă cu Dumnezeu”, specific protestantismului.
Pe măsură ce se vindecă, omul devine ceva de neînţeles/ motiv de scandal (“a crede înseamnă...a-ţi pierde intelectul pentru a-l câştiga pe Dumnezeu”); când este total vindecat, înseamnă că a devenit creştin, că şi-a asumat una dintre temele pentru care Kierkegaard este recunoscut drept tătic al existenţialismului - individul mai presus de universal -, că a făcut “saltul” credinţei, ca stadiu existenţial superior eticului şi esteticului.
