Avem trei capitole: întru-un sul de linoleum, uşa rotativă şi ceea ce este în parte va dispărea. Între ele, nişte Exerciţii de respiraţie. Structura volumului este una solidă, cu pereţi care pe anumite paliere se decojesc însă uşor. Naratorul este de tipul hyper-reflexiv, genul acela care sparge orice senzaţie/ întâmplare în “n” fragmente puse mai apoi sub obiectivul poetic (de aici şi o anumită senzaţie de poezie mecanică, de techne cu minus entuziasm). Chiar dacă încearcă “să se ţină bine”, mecanismul poetic se fisurează (din fericire) suficient de des, pentru a se lăsa cu explozii lirice de o mai mică (în primele două capitole) sau o mai mare amploare (în capitolul final), care sunt însă repede integrate într-un sistem poetic care nu suportă cu uşurinţă fluctuaţii de genul (de aici aparenta fragilitate a personajului narator).
1. Primul capitol este compus din micile ritualuri casnice, aproape insuportabile pentru fiu, pentru că nu sunt potrivite la frecvenţa de vitalitate a copilăriei (“degajăm o vitalitate intolerabilă” – într-un sul de linoleum), din care evadează ficţional înfăşurându-se în linoleum (sau plecând la muncă în străinătate, la maturitate), într-o scenă ce pare desprinsă dintr-un film suprarealist. Cu “accidente” la care încearcă să se adapteze (“dar vom putea să ne ţinem de mână şi aşa/ şi vom putea merge şi aşa/ mamă/ cu membrele sucite/ cu umărul fugit înainte/ şi braţele aruncate în faţă” – eram cu mama când a căzut), uşor psihanalizabil (“Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mână şi mă conduce la fereastră./ Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strânge, se roteşte/ ca o bucată de hârtie sub care mocneşte jarul./ O rădăcină iese din pământ,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte.” – Adoraţie), cu Oedip, cu tatăl castrator şi tot tacâmul. Exemplu: scena filmică a tensiunii dintre tată şi fiu (“creierul meu era paralizat de lovitura/ unei bare de metal apărute din întuneric/ vedeam doar planuri de evacuare a clădirilor/ mergeam în spatele lui/ îl filmam dădusem zoom pe ceafă/ pielea şi tendoanele zvâcneau/ era o crisalidă în plină transformare/ o să se întoarcă fulgerător/ faţa lui va fi de nerecunoscut/ şi mă va întreba/ ce vrei?” - urma să rezolv totul în seara aia). Capitolul lasă însă o senzaţie de mai mult “făcut” decât “născut”, cu puţine poeme citabile în întregime (aş menţiona aici: Adoraţie, O zi din viaţa familiei D, Exerciţii de respiraţie [1]).
2. În capitolul doi avem mecanica cotidiană a omului aflat la maturitate, se încearcă conturarea lipsei de finalitate a existenţei conectată la aparatura urbană (viaţa trăită ca într-o uşă rotativă - exemplu bun, însă, de cele mai multe ori artificial construit), pusă pe construirea unui alter-ego strict funcţional, de care ajungi să fii înlocuit treptat.
3. Capitolul trei reprezintă punctul forte al volumului, este mai “simţit” (tehnica trece în background şi pune pe ON emoţia), lirismul preia ştafeta, navigând în apele puţin adânci ale aproape extaticului. Oraşul nu mai este resimţit ca spaţiu oprimant, pentru că este conectat la temporalitatea “nocturnă” a întâlnirilor amoroase (“luminile oraşului ne vor învălui trupurile istovite/ într-un strat de cristale mâzgă şi miere” – loading…please wait). Există totuşi în permanenţă pericolul ca povestea părinţilor să fie repetată de fiu (şi se cere repetată de parcă totul nu ar fi decât o singură, mare poveste):
ţie nu-ţi place coaja piersicilor
ţi-e frică de apa adâncă
dormi întotdeauna în tanga
şi pantaloni de trening
nu-ţi place să călătoreşti cu spatele
în mijloacele de transport
dar tu nu eşti aşa
toate astea nu au nicio legătură cu tine
la capătul vieţii tale e o femeie rigidă
ea te-a învăţat ce să faci când întâlneşti
necunoscutul cum să opui rezistenţă
poate acolo e un element vital şi accesul…
la capătul vieţii mele e un bătrânel neîndemânatic
a încurcat firele din cap…(fără nicio legătură).
Capitolul se încheie “vizionar”, cu un poem amplu (când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea), compus din cadre ale scenariului ideal, resimţindu-se pe alocuri tonalitatea unei poetici post-beatnice:
să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înfloreşte în ţeasta băştinaşilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub 760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni şi tripleţi pe ecstasy acolo unde cocaina sparge creierele ca pe nişte fiole cu adrenalină acolo unde heroina îţi provoacă un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul
ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a globulelor roşii de la mâna îngheţată de emoţie la buzele crăpate scurta fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a câte grame de uraniu îmbogăţit este inima mea
câţi megawaţi produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe dinăuntru.
Cercul este complet. Se ia cartea şi se citeşte de la capăt.
(Andrei Dósa, când va veni ceea ce este desăvârşit, ed. Tracus Arte, 2011).
