După lectura poemelor din Toţi sînt îngrijoraţi, am avut impresia că am ajuns, dacă nu la limita, atunci foarte aproape de o limită-în-oglindă (puteţi să-i spuneţi şi “inversă”) a procesului de abstractizare poetică (a înlocui ceva considerat în genere poetic, cu un altceva considerat până mai atunci apoetic; o poetizare generalizată, cu alte cuvinte, până la marginile, până la periferiile poeziei). Poezia, ca şi metafizica, pare a se naşte la limită, o limită dincolo de care “nu mai rămâne nimic” de investigat (R.G Collingwood, An Essay on Metaphysics). Poetica contemporană nu posedă însă caracterul “eteric” (teoretic, ideal etc.) al celei metafizice, ci se poziţionează la polul opus, al locurilor goale din structură, care se cer umplute cu orice (a la Zizek aşa), în care graniţa dintre frumuseţea sublimă şi spaţiul excremental este tot mai greu de trasat. V. Leac este genul ăla de scriitor care pare că poate să facă poezie oriunde şi din orice.
Trei capitole – între noi, no signal şi hei, stranger!. Discurs autist, pe mai multe voci şi câteva teme, aliena(n)t cumva, asumându-şi diferite forme de retard pe alocuri, cu personaj singuratic (& solilocvii practicate cu un anumit grad de voluptate) şi interlocutor virtual (care uneori şi răspunde). - ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii (scrie la intro)
Sub enunţul de mai sus ne putem apropia ceva din senzaţiile pe care ţi le lasă lectura din primul capitol: infantilizarea aparent involuntară a orizontului expresiv, asumarea unor ipostaze nu foarte avantajoase din punct de vedere ontologic (“Cât de importantă e viaţa ta?.../ La fel de importantă ca o mărgea de bălegar pentru scarabeu./ Ca un cod de bare pentru o mascotă de pluş.” – ce scria pe mănuşa de baseball a băiatului cu părul roşu – mănuşa de la mâna stângă. vă mai aduceţi aminte de el? sau “m-am simţit ca un ambalaj abandonat într-un gard viu” - e foarte atent la tot ce spune S.).
am mai observat ceva: am observat că îţi plac ridichile.
te poţi considera, până la urmă, un vierme de ridiche; ce e nasol e
că viermii de ridiche au o viaţă scurtă şi tristă; şi dacă, să zicem,
ridichile o să dispară de pe pământ – şi sunt sigur c-or să dispară
într-o bună zi din cauza poluării – nimeni n-o să ştie ce gust au avut
ridichile, mulţi nu o să ştie nici măcar cum a arătat o ridiche,
darmite cum arăta un vierme de ridiche? ce culoare a avut? Ce
mărime? era periculos? etc.etc., pentru că nimeni nu a turnat
vreodată vreun film despre viermele de ridiche. (e foarte atent la tot ce spune S.)
Jocuri din care ai vrea să nu te mai întorci niciodată (“de ce să adunăm eu zic să mai rămânem puţin” – S. şi două prietene), cu memorie fragmentată poetic (“this is like a flashback” gen, “dar astea nu-s decât fragmente din alte vieţi” – ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.), cu multe obiecte aduse în cadru, din care încerci să-ţi creezi perspective, proiecţii cu filmul în care eram şi noi odată kids.
el e tipul cu biblia fericirii stă pe un zgârie nori
cu picioarele înfăşurate în ceaţă cântă la saxofonul lui bisexual
pe el îl plouă numai de la burtă în jos
stă pe margine şi chiar dacă cineva l-ar împinge
el nu ar face nici un zgomot la impact (ce s-a mai întâmplat în apartamentul lui S.).
Subiectul practică de cele mai multe ori eschiva, vorbeşte despre sine făcând liste, descrie şcolăreşte mediul înconjurător, obiectele pe suprafaţa cărora îşi împrăştie atenţia (“fireşte că nu e vorba de mine/ e vorba de/ povestea ventilatorului uitat în debara” – la mine; “un amărât de prosop/ traversând bucătăria înfăşurat în jurul corpului” – S. în timpul liber), steguleţe înfipte pe tabla de plută a memoriei, pe care mai târziu poţi exersa care-i faza cu re-amintirea despre care vei citi abia mai târziu într-o carte a lui Platon (dar deja m-a cam luat pe mine flama liricoidă). De aici senzaţia pe care ţi-o lasă poezia la V. Leac, că ea se găseşte, se asamblează, însă, niciodată nu se creează (preferinţa pentru poezia construită în genul noilor descoperiri, încasate cu inocenţă, ale unei temporalităţi fragile, cu perspective inedite, mai mereu amuzante).
.acest obiect mereu îndrăgit
pe care aproape toţi l-am avut
şi de care rareori ne despărţim
pare atât de simplu
dar studiat cu atenţie nu pare
îl miroşi cu drag îl mângâi ca pe-o sticlă
trece dintr-o mână în alta
uneori vindecă alteori otrăveşte
întotdeauna un loc de refugiu
dacă aş fi un obiect asemănător
purtat uneori de vânt
sau pur şi simplu uitat într-un loc banal
poate că nici nu merită atât de mult
să vorbim despre el
uneori adormi şi te trezeşti alături
nu cere nimic iar atunci poţi renunţa
să presupunem că după viaţă nu există nimic
doar acest obiect. (S. ascultă o poveste)
Mai sus cred că avem una dintre cele mai frumoase istorii ale vieţii (cu moarte cu tot, ca “NeverEnding Story” consumist). O viaţă în care visăm la obiectul-model (“tare mi-ar plăcea să fiu gaz/ într-o brichetă din plastic mat/ şi pe urmă cei care au obiceiul să se joace/ nu ar şti în care compartiment e mai mult gaz/ chestia asta m-ar amuza la culme/ şi nimeni nu şi-ar da seama când sunt cu adevărat pe terminate/ când mă gândesc la lucrul ăsta simt că înnebunesc de fericire.” – sora unui copil de mingi), mai ales plictisiţi, mai ales pe “repeat”, cu motive de sinucidere specifice vieţii ca o comedie (vezi poemul bilete de sinucigaş sau cum e – “aşa-i că nu te gândeşti la mine? la ce naiba te gândeşti?”), cu absurdul pe care îl implică de obicei reglementarea eroticii („dragostea noastră se învârtea în jurul unor discuţii de specialitate” – fără obligaţii) şi un viitor desprins din dosarul unui savant nebun (la citirea poemului despre viitor, mărturisesc, nu am mai reuşit să-mi controlez funcţia - râs), cu dezosata în loc de bau-bau şi adevăratul motiv pentru tot ce ţi se poate întâmpla mai naşpa; cam astea sunt reperele unei vieţi care îngrijorează.
În ultima parte se ia limbajul specific comunicării de tip internet/ cu gadgetu’ din dotare (potenţial lingvistic puţin explorat de scriitori pe la noi), şi se face din el poezie. Din inbox sunt transcrise câteva mail-uri: de la inima tristă şi depravată, de la el (“un amărât de bursier care visează să descopere ceva, să întâlnească marea dragoste, aici printre gheţuri şi foci” – aici e jalea de pe lume) către ea - o ţumpi-lumpi care nu stă prea bine la capitolul abstinenţă; cugetări între aerisirea camerei, un pipi scurt şi o plecare la înot, de la a ta, etc. etc.; de la el din Norvegia cu love, de la ea de tipul hai să-ţi povestesc (“pt că şi pt că bla-bla-bla.” – sînt conştientă că lucrurile n-ar mai fi la fel), from: tocilarul gheţurilor, to: nevropata voiajoră (şi invers) & tot aşa până pui şi tu mâna să citeşti de ce toţi sînt îngrijoraţi de V. Leac. Acum eu, precum zicea Brian McGackin: “ I go to spend/money, because it is Sunday, it is fall, it is football.” (sau ce-o fi).
(V. Leac, Toţi sînt îngrijoraţi, ed. Tracus Arte, 2010).
